În Duminica a XX-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie s-a citit Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 7, versetele de la 11 la 16, care face referire la Învierea fiului văduvei din Nain. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a participat la Sfânta Liturghie săvârşită în paraclisul „Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul“ din Reşedinţa Patriarhală şi a rostit un cuvânt de învăţătură.
Preafericirea Sa a arătat, la finalul Sfintei Liturghii, că minunea săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos, anume învierea fiului văduvei din Nain, ne descoperă că Hristos Domnul cunoaşte durerea fiecărui om, dar şi măsura răbdării lui: „Minunea aceasta nu s-a făcut la cererea cuiva, nimeni nu L-a invitat în cetatea Nain pe Iisus împreună cu ucenicii Săi, nimeni nu L-a chemat să aducă alinare durerii mamei care îl jelea pe ultimul drum, de la casă la mormânt, pe unicul ei copil. Totuşi, Iisus a venit din propria iniţiativă, având iubire milostivă faţă de oamenii îndureraţi care urmare a morţii celor dragi ai lor”.
Mântuitorul Iisus Hristos a venit în cetatea Nain ca să aline durerea acestei mame îndoliate întrucât Lui îi este milă de toţi oamenii suferinzi şi îndureraţi. În acelaşi timp, El doreşte să dăruiască viaţă tânărului care a plecat prea devreme din viaţa pământească, a mai spus Preafericirea Sa, arătând în continuare că: „Nu ştim cum îl chema pe fiul văduvei din Nain pentru că Evanghelia nu spune nimic despre numele lui şi al mamei sale. Aceasta înseamnă că femeia îndoliată, adică mama îndurerată care îşi duce spre cimitir pe unicul său fiu, reprezintă pe toate mamele îndoliate, iar tânărul mort purtat în sicriu spre cimitir reprezintă pe toţi tinerii care mor şi lasă în urma lor multă durere părinţilor care i-au născut şi i-au crescut. Mântuitorul Iisus Hristos sărvârşeşte minunea învierii tânărului din Nain arătând astfel iubire milostivă şi smerită, adică iubire care suferă împreună cu cei ce suferă. Iubirea aceasta milostivă se numeşte compasiune, adică împreună pătimire împreună cu cei ce pătimesc din pricina durerii sufleteşti”.
Evanghelia ne arată că atunci când durerea omului se află la limita răbdării, Dumnezeu vine să-l mângâie şi să-l întărească, a precizat Patriarhul României: „Evanghelia ne spune că văzându-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!. El care va plânge pentru prietenul Său Lazăr, pentru că a murit, El care a zis Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia, acum în mod surprinzător spune acestei mame îndurerate Nu plânge!. De ce i-a spus El femeii îndoliate acestea, când plânsul era manifestarea firească a durerii din inima ei ? Pentru că El ştia că femeia se află la capătul puterilor ei, la limita răbdării unei dureri copleşitoare. Astfel, când durerea omului se află la limita răbdării Dumnezeu intervine cu milostivirea Sa întrucât Îi este milă de orice om îndurerat”.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidenţiat necesitatea ajutorului sufletesc de a mângâia persoanele sau familiile îndurerate: „Prezenţa noastră pe lângă familiile îndoliate este necesară şi foarte benefică pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedaţi, să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul şi credincioşii să fie prezenţi alături de familiile sau persoanele îndoliate pentru a-i mângâia pe cei întristaţi, pentru a spune cu multă compasiune Nu mai plânge! celor care fiind copleşiţi de durere plâng necontenit. Uneori oamenii îndoliaţi care nu au fost consolaţi la timp să dea un sens durerii lor s-au descumpănit sufleteşte, iar unii chiar au pus capăt vieţii lor pentru că nu au mai putut suporta prea multa durere a pierderii celor dragi. Deci, vedem că a mângâia sau consola persoana sau familia îndurerată este un ajutor sufletesc de mare preţ şi un semn de multă bunătate a inimii, o dovadă a iubirii milostive frăţeşti. În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng”.
