Într-o discuţie recentă, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel mi-a amintit rolul covârşitor pe care l-a avut în istoria monahismului românesc Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ. La îndemnul Preafericirii Sale, în calitatea mea de fiu al Mănăstirii Neamţ scriu aceste câteva rânduri.
Sfântul Paisie de la Neamţ (1722-1794), de la a cărui mutare în Împărăţia lui Dumnezeu se împlinesc 220 de ani, este unul dintre străluciţii slujitori ai monahismului ortodox care au vieţuit pe meleagurile noastre, înnoitor al vieţii duhovniceşti în mănăstirile din Moldova (dar şi din alte locuri prin ucenicii săi), iscusit traducător al scrierilor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limbile slavonă şi română, rugător şi împlinitor al faptelor milei creştine. Stareţ al mănăstirilor Dragomirna, Secu şi Neamţ din Moldova, vieţuitor în liniştea Muntelui Athos şi pe Valea Buzăului, a fost asemănat cu un pom minunat, purtător de roade ale Duhului, răsărit în pământul Poltavei, răsădit pe plaiurile româneşti, înflorit în grădina Maicii Domnului, adică la Sfântul Munte Athos, ocrotit de mâna lui Dumnezeu timp de 31 de ani pe pământul Moldovei, pentru a-şi dărui apoi roadele pe întregul cuprins al pământului românesc şi mai departe, prin mulţimea ucenicilor săi, continuatori ai lucrărilor sale.
Mai multe detalii în “Ziarul Lumina”.
