Ţăranul român personifica, în felul său propriu, sărbătoarea Crăciunului. Pentru el, Crăciun era un om înstărit, dar hapsân la inimă şi neprimitor de străini. Căutând un loc în care să-l nască pe Mântuitorul, Maica Domnului ajunge la casa lui. Îi deschide poarta Crăciuneasa, soţia lui Crăciun. Maica Domnului o roagă să o primească în casă pentru că nu are unde în altă parte să nască. Soţia lui Crăciun, la început, îi refuză ajutorul şi i se plânge că are un soţ rău la inimă, căruia nu îi plac nicidecum străinii. O primeşte, în cele din urmă, să nască în grajdul animalelor şi o ajută să îl aducă pe lume pe Iisus Hristos. Între timp, se întoarce acasă Crăciun şi îşi vede soţia cu mâinile pătate de sânge. Pentru că a ajutat-o pe Maica Domnului să nască – încălcând interdicţia de a nu lucra nimic de ziua lui – se mânie şi îi taie mâinile, cu o bardă, de la coate. Crăciuneasa fuge în grajd şi îi arată Maicii Domnului ce a trebuit să îndure din partea lui Crăciun. Maica Precistă îi spune să îşi bage mâinile tăiate în scalda Pruncului nou-născut. Crăciuneasa o ascultă şi… minune! În locul mâinilor din carne îi cresc altele din aur. Fuge înapoi la Crăciun care, covârşit de minune, e cuprins de părere de rău, îşi cere iertare şi devine – după credinţa ţăranului român – primul om care s-a botezat creştin. Maica Domnului o recompensează pe Crăciuneasa, acordându-i titlul de patroană a moaşelor de la sat. Legenda cunoaşte multe variante zonale, care au fost consemnate într-o carte publicată la începutul secolului XX – „Legendele Maicii Domnului“ – de Simion Florea Marian, unul dintre cei mai mari folclorişti români, care era şi preot.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.





