Aşa avea să-l numească bătrânul Patriarh Iacob, mai înainte de a muri, pe fiul său preaiubit Iosif, pe care l-a reîntâlnit, după mulţi ani, cu prilejul strămutării în Egipt. Cine oare dintre noi n-a lăcrimat citind în capitolele Facerii (37-50) zbuciumata şi minunata istorie a dreptului Iosif şi n-a plâns împreună cu el şi cu fraţii săi, atunci când li s-a descoperit acestora în Egipt? Sub pânza apelor limpezi ale impresionantei relatări biblice, descoperim şi contemplăm în adâncul albiei Revelaţiei şi inspiraţiei, la acest început al Săptămânii Patimilor, profetica şi strălucitoarea icoană a lui Hristos, zugrăvită de Duhul Sfânt, prin cuvinte inspirate, vise tălmăcite şi întâmplări deosebite. Născut în Mesopotamia (Facere 30, 22-25) ca rod al iubirii dintre părinţii săi Iacob şi Rahila; ajuns în Canaan şi rămas orfan de mamă, după moartea Rahilei la naşterea lui Veniamin; dreptul Iosif este vândut de către fraţii săi, la vârsta de şaptesptezece ani, în Egipt, unde va trăi până la moartea sa, la vârsta de o sută zece ani, mai întâi în casa lui Putifar, apoi în temniţă şi în cele din urmă ca al doilea după faraon, după ce a salvat pe egipteni şi pe fraţii săi de la foamete. Căsătorit cu Asineta, fiica preotului Putifar din Iliopolis, dreptul Iosif a avut doi fii, pe Efraim şi pe Manase, care, prin binecuvântarea cu mâinile în semnul crucii de către Iacob, se vor adăuga celorlalte zece seminţii ale lui Israel. În istoria biblică a dreptului Iosif – prefigurare a lui Hristos – avem şase vise tălmăcite şi împlinite: două ale lui, unul al paharnicului şi altul al pitarului şi două ale lui faraon însuşi.
(Articol apărut sub semnătura Preasfinţitului Daniil, Episcop-locţiitor al Daciei Felix. Mai multe detalii în Ziarul Lumina)
