Astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Pahomie cel Mare, vieţuitor în pustia Egiptului, la începutul secolului al IV-lea. Sfântul Pahomie este considerat întemeietorul şi organizatorul vieţii monahale de obşte. Monahismul cenobitic se caracterizează prin vieţuirea în comun a călugărilor. Aceştia locuiesc în chilii separate, în incinta mănăstirii, nu au avere personală, se roagă şi muncesc împreună, mănâncă împreună la trapeză şi fac ascultare de stareţ, care se îngrijeşte, la rându-i, de administrarea şi buna organizare duhovnicească şi materială a mănăstirii.
Sfinţii Apostoli lărgeau permanent comunitatea pe care o avuseseră atunci când vieţuiau împreună cu Mântuitorul. Astfel, oamenii îşi vindeau averile şi aduceau totul pentru întreţinerea noii comunităţi din care făceau parte. Comunităţile însă nu au mai putut rezista atunci când creştinii au început să fie oficial persecutaţi. Viaţa monahală, însingurată, în care să-I urmezi lui Hristos, fără ştirea autorităţilor, a devenit atunci o formă de devenire a creştinilor. De aceea, la început, monahismul a fost instinctiv, informal, neorganizat şi sporadic. Primii monahi au înţeles să renunţe la tot de dragul lui Hristos. Prin urmare, ei au ajuns să urmeze de bunăvoie calea renunţării la avere, la viaţa de familie şi la voia proprie. Aceste renunţări sunt cunoscute astăzi ca voturile sau jurămintele monahale ale sărăciei, castităţii şi ascultării.
Chiar dacă felul de a trăi al monahilor poate diferi de la o persoană la alta, iar în decursul timpului acesta a ţinut seamă de mulţi factori, se poate împărţi clar în trai monahal eremit sau viaţă de sine şi trai monahal comunitar sau chinovial, de obşte. Reprezentantul cel mai cunoscut al modului de viaţă eremit este Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, vieţuitor în pustia Egiptului în secolul al 3-lea. În cadrul acestei vieţuiri, monahii locuiesc singuri în chiliile lor, pe care le administrează după cum consideră că este necesar şi se întâlnesc cu ceilalţi monahi pentru Liturghie, sâmbăta şi duminica. În rest, monahii se îndeletnicesc cu asceza şi rugăciunea, nevoindu-se fiecare la chilia sa.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
