Fiecare neam va fi judecat după specificul lui şi după felul în care a înţeles să-şi împlinească misiunea şi rolul de a fi luminător pentru neamurile din jurul său. Această profeţie o face Apocalipsa şi prin ea popoarele creştine au înţeles dintotdeauna cât de mare le este responsabilitatea pentru propria mântuire, dar şi pentru mântuirea altora. Neamul românesc, plămădit cu sângele martirilor din primele veacuri, cei mai mulţi exilaţi aici de persecutorii romani, a înţeles care-i este rostul şi continuă să se pregătească pentru judecată. Urmând exemplul creştinilor veniţi din alte părţi ale Imperiului Roman, localnicii nu doar că au primit botezul creştin, ci s-au nevoit sau au mărturisit, fiind la rândul lor luminători pentru alte neamuri. Ne amintim, în acest sens, de Sfinţii Ioan Casian şi Dionisie cel Mic, cunoscuţi în toată lumea creştină. Mai târziu, odată cu întemeierea statelor feudale româneşti, domnitorii şi boierii au început să zidească mănăstiri unde se retrăgeau, ca să se roage pentru ei şi pentru lume. Necazurile şi nevoile prin care au trecut Ţările Române ulterior au făcut ca viaţa călugărilor să fie dusă în mare smerenie şi departe de ochii lumii. În secolul al XVIII-lea, odată cu venirea Sfântului Paisie Velicicovschi şi întărirea vieţii chinoviale cu mulţi călugări preocupaţi de isihie, dar şi de cultură, monahismul românesc cunoaşte o revigorare, călugării români întemeind noi mănăstiri şi rugându-se pentru mântuirea neamului lor.
Mai multe informaţii în Lumina de Duminică.
