Un amurg trăit în taina Schitului Cetățuia, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, te ridică din glodul zilei cotropite de duhul înstrăinat al rătăcirii și te așază într-o lumină, insesizabilă ochiului trupului, care îți dă foc inimii. Acolo, în starea de liniștire atinsă, înțelegi de ce chipurile așezământului, maicilor, duhovnicului, pietrei, pădurii sau înserării sunt luminate într-un fel aparte: pentru că ele poartă în sine adevăr din strălucirea Schimbării la Față a Domnului.
Am ajuns la Schitul Cetățuia de deasupra Mănăstirii Ciolanu, într-un sfârșit de zi încinsă de vară, când toate păreau a se retrage în sine a odihnă, pentru a se dărui, iarăși și iarăși, deodată cu zorile, lumii, cerului, vieții. Dar nimic nu părea mai adevărat ca lumina, aproape materială a amurgului, așezată generos peste firea reală a lucrurilor, ce „transla” prezentul într-o altă dimensiune a înțelesului.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
