Biserica Ortodoxă îl sărbătorește astăzi, 4 decembrie, pe Sf. Ioan Damaschin. Anul acesta se împlinesc 1260 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului. Sfântul Ioan Damaschin (c. 676 — d. 4 decembrie 749), considerat ultimul părinte bisericesc, în ordine cronologică. Unul din cei mai importanți gânditori ai Bizanțului. Spirit enciclopedic, a încercat să realizeze o sinteză de vaste proporții, a întregii cunoașteri a epocii sale, în spirit creștin, proiectul său fiind comparabil, prin proporții, cu cel aristotelic.
Lucrările sale intitulate Dialectica și Dogmatica reprezintă inestimabile documente cu privire la vocabularul filosofic și la proiectul, de secol VIII, de integrare a aristotelismului în cultura creștină. Dogmatica rămâne până în zilele noastre un text de referință pentru înțelegerea dogmei creștine.
Sf. Ioan Damaschin s-a născut în Damasc, Siria, în a doua parte a secolului al VII-lea, dintr-o familie nobilă și bogată, cu funcții în administrația fiscală a Siriei. Bunicul său, Mansur, avusese un rol istoric nefericit, acela de a trata capitularea Damascului în mâinile arabilor, la 4 septembrie 635.
Tatăl său, Serghie (cu numele arab: Sargun ben-Mansur) a fost consilierul intim al califilor Mo-awia (660-680) și Abd-el Melik. I-a dat fiului său Ioan o educație aleasă.
Ioan ocupă dregătoria tatălui său, după moartea acestuia, în 690, până în 718, când califul Omar al II-lea pornește o politică anticreștină. Acesta este momentul în care Ioan Damaschin își împarte averea la săraci, își eliberează sclavii și se retrage împreună cu fratele lui adoptiv, Cosma, în Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Este hirotonit preot și va oficia în Biserica Învierii din Ierusalim.
După anul 726, când Leon Isaurul (717-740) publică edictul iconoclast, Ioan Damaschin devine un atacant activ al ereziei, scriind trei tratate. Ia parte și la sinodul anti-iconoclast al episcopilor orientali.
A fost cunoscut (mai ales de către teologii secolului al XI-lea), și ca imnograf și melod, datorită imnelor compuse de el care se vor răspândi în toată lumea creștină.
A murit la Mănăstirea Sf. Sava, în anul 749, unde se află și azi chilia și mormântul său.
Are o operă bogată și variată. Conține tratate filosofice, dogmatice, polemice, exegetice, morale, ascetice, omiletice și imnologie. Lucrarea sa fundamentală este Îηγη γνωσεως (Fons cogitationis), Izvorul Cunoștinței, în trei părți: Dialectica sau Logica, Despre erezii, Dogmatica. Alte lucrări dogmatice: Despre dreapta credință, Despre Sfânta Treime,Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion, Introducere elementară în dogme, Despre cei în credință adormiți, Expunerea credinței.
Opere polemice: Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane,Tom ca din partea prea sfințitului Petru, episcopul Damascului, către așa-numituil episcop iacobit al Dareii, Despre firea compusă, contra acefalilor, Despre cele două voințe și activități și despre celelalte însușiri naturale ale lui Hristos și, pe scurt, despre cele două firi și o singură ipostază, Contra ereziei nestoriene, Dialog contra maniheilor, Discuția dintre un sarazin și un creștin, Discuția lui Ioan, ortodoxul, cu un maniheu, Despre balauri. Opere exegetice, Comentariu la epistolele Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Ioan Hrisostom.
Opere morale și ascetice: Sfintele paralele, Despre sfintele posture, Despre cele opt duhuri ale răutății, Despre virtuțile și viciile sufletești și trupești.
Opere omiletice:Cuvânt la Schimbarea la față a Domnului nostru Iisus Hristos, Cuvânt la smochinul neroditor și la parabola viei, Cuvânt la Marea Sâmbătă, Cuvânt la Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului.
I se mai atribuie și romanul hagiografic Viața lui Varlaam și Ioasaf, o poveste despre încreștinarea indianului Ioasaf, împreună cu toată familia sa, de către anahoretul Varlaam. Romanul a fost tradus ulterior în latină și slavonă. Versiunea slavonă a legendei a circulat și în Țările Române, unde a fost tradusă în românește (1649) de Udriște Năsturel, influențând chiar și pictura bisericească (vezi bolta mănăstirii Neamț).
