Ieri, 6 decembrie, când Biserica Ortodoxă îl sărbătorește pe Sf. Ier. Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi, a săvârșit Sfânta Liturghie Arhierească la Mănăstirea Comana din jud. Giurgiu, cu ocazia hramului bisericii mănăstirii, informează Episcopia Giurgiului.
De asemenea, Preasfinția Sa a hirotonit întru diacon pe monahul Ioan Iacob și întru preot pe părintele ierodiacon Gamaliel, ambii viețuitori ai Sfintei Mănăstiri Comana. După săvârșirea Sfintei Liturghii a fost săvârșită slujba de sfințire a raclei ce va adăposti o părticică din moaștele Sf. Mc. Ecaterina, dăruite bisericii mănăstirii de către Întâistătătorul eparhiei noastre. În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Părinte a vorbit despre frumusețea duhovnicească a Sf. Ier. Nicolae, care reprezintă model de stăruință în credința ortodoxă, de iubire față de Dumnezeu și de semeni. În persoana Sfântului, a subliniat Preasfințitul Părinte, s-au înmănuncheat toate îndemnurile date de Mântuitorul în cele nouă „Fericiri’, cuprinse în predica de pe munte, el fiind unul dintre cei mai iubiți sfinți din Biserica Ortodoxă Română.
La final, părintele protos. Mihail Muscariu, starețul mănăstirii, a vorbit celor prezenți despre istoricul Mănăstirii Comana și despre ctitorii acesteia.
Ctitorită de Vlad Țepeș (†1476) în anul 1461, ca o mănăstire-cetate, s-a ruinat până la finele secolului al XVI-lea. În 1588, boierul Radu Șerban din Coiani – satul Mironești de azi – începe zidirea unei noi mănăstiri la Comana pe pământurile moștenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de ridicare a ctitoriei a fost determinată de existența zidurilor vechii mănăstiri, ruinate la acea dată, dar destul de puternice, pentru ca, refăcute, să asigure protecția noii construcții.
Radu Șerban clădește în această incintă o biserică cu hramul Sf. Nicolae, biserică pe care o zugrăvește, și unde, pe zidul de la intrarea în pronaos, va apărea împreună cu soția sa Elina, așa cum o cerea obiceiul ctitoricesc, dar pisania nu s-a păstrat, fiind înlocuită, la refacerea din 1699 – 1700, cu o alta a strănepotului său, Șerban Cantacuzino.
