Nașterea Domnului sau Crăciunul este sărbătoarea centrală din perioada rece a anului, cu profunde implicații la nivel social și religios, atât în plan național, cât și internațional, aflăm dintr-un articol publicat în ediția de astăzi a cotidianului Ziarul Lumina. Sub masca post-modernismului și a libertăților individuale, sensul ei autentic s-a alterat considerabil, așa încât foarte puțini dintre noi mai petrec sărbătorile de iarnă în manieră tradițională. Bun înțeles, unui nonconformist, izul arhaicității îi poate părea comun și retrograd, dar aici nu dorim să corectăm opțiunea personală de a desconsidera datoria conservării și perpetuării valorilor culturale moștenite din străbuni, ci propunem, cu argumente, următoarea teză: cine nu serbează tradițional, acela, de fapt, nu serbează.
Trebuie menționat în primul rând că noțiunea de Crăciun este numirea românească uzuală ce se dă praznicului Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în amintirea evenimentului istoric propriu-zis, care a avut loc în ziua de 25 decembrie a anului 4 d.Hr. (memento: eroarea de 4 ani a calendarului iulian), în zilele împărățirii lui Octavian Augustus pe tronul Romei, pe când Quirinius ocârmuia Siria (Luca 2, 2). Această sărbătoare a început să se celebreze încă din secolul I, dar unită cu Botezul Domnului, cu zi de ținere la 6 ianuarie. Abia în secolul al IV-lea (supranumit de aur în Biserică) – 354, la Roma, respectiv 375, în Bizanț – s-a sărbătorit primul Crăciun la data de 25 decembrie, separat de praznicul Bobotezei. În consecință, festivitățile cu ocazia Nașterii Domnului sunt bimilenare și au o sorginte eminamente religioasă (creștină).
Etimologia cea mai potrivită a cuvântului Crăciun se regăsește în miezul de latinitate al limbii române: creatio, -onis (creație, creare). Dar, pentru a înțelege corespondența, trebuie să poposim cu minte fină și credință tare asupra începuturilor. Dumnezeu-Sfânta Treime este Creatorul universului inteligibil și al celui sensibil. În cadrul universului sensibil, omul reprezintă coroana întregii creații și este preot al întregului cosmos. Având constituție dihotomică (trup și suflet), omul este liantul dintre cele două dimensiuni: natural-supranatural, sensibil-inteligibil, imanent-transcendent, material-imaterial. Însă, din exercitarea darului libertății în mod greșit și imatur, această punte de legătură în parte s-a rupt, iar în parte s-a șubrezit în momentul căderii protopărinților neamului omenesc, Adam și Eva. Fără a mai putea detalia aici, încheiem digresiunea cu sublinierea imperativității actului Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Păcatul strămoșesc constituie, așadar, premiza Întrupării, adică păcătuirea originară este cauza sau mobilul direct al necesității răscumpărării neamului omenesc și, odată cu el, a întregii făpturi pământești.
Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele și profunzimile existenței o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Ființă și întreit în Persoane. Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei) și nimic nu-i nou sub soare”, teologul confirmă, dar și completează: „… până la Nașterea lui Hristos”. Consensul Sfinților Părinți spune chiar că Dumnezeu atâta inimă a pus în creația Sa, încât S-ar fi întrupat și în eventualitatea în care omul n-ar fi păcătuit, caz în care desigur că nici propășirea sau înmulțirea neamului omenesc nu s-ar mai fi făcut prin lucrarea poftei (că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea – Psalmul 50, 6), iar modalitatea și motivația Întrupării s-ar fi sprijinit predominant pe destinația pentru care a fost proiectată lumea: ca să fie umplută de prezența lui Dumnezeu în ea și ca Dumnezeu să fie totul în toate.
Cum s-a realizat Întruparea? În pântecele feciorelnic al Mariei, la 3×14 generații de la Avraam, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi S-a sălășluit cu trup și suflet prin zămislire nu din sămânță bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. Această naștere suprafirească este fără precedent sau succedent în istoria lumii, Maica Domnului rămânând Fecioară atât în timpul, cât și după Nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Logosul sau Dumnezeu-Cuvântul Se naște din veșnicie din Tatăl, fără mamă; iar în timp și spațiu Se naște cu trupul și sufletul din Mamă-Fecioară, fără de tată (nu dorim ca îmbibarea dogmatică din aceste rânduri să îndepărteze cititorul, ci să ofere conținutul ideologic minim ce stă la baza celebrării Crăciunului). Din acest moment (25 martie, anul 3 d.Hr.), vorbim despre Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.
De ce a trebuit să devină Om Una dintre Persoanele Sfintei Treimi? Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să devină Dumnezeu – Dumnezeu prin har și prin împărtășire, iar nu după natură. Acest răspuns patristic reprezintă chintesența cel mai nobil exprimată în legătură cu rațiunea Tainei celei din veac ascunse și nici de îngeri știute. Sfântul Grigorie Teologul arată că păcatul a produs în ființa umană moartea și coruptibilitatea, așa încât singuri nu ne-am fi putut izbăvi; și totuși, mântuirea nu s-ar fi putut face nici pe de-a-ntregul din exterior de către o putere mai mare, adică exclusiv prin intervenție divină. De aceea, Dumnezeu Se pogoară la om și în om, asumându-Și natura umană cu toate limitările ei (în afară de păcat), pentru că ce a luat asupra Sa, aceea a și răscumpărat.
