Sinodul I Ecumenic de la Niceea, ținut în anul 325, a reprezentat un punct de răscruce în istoria creștinismului. Pe lângă condamnarea directă și explicită a ereziei ariene, Sinodul a prezentat pentru prima dată o mărturisire de credință oficială, care cuprindea de fapt primele 7 articole de credință ale viitorului Crez Niceo-Constantinopolitan. Printre persoanele care au jucat un rol foarte important în cadrul acestui Sinod s-au numărat Sfinții Atanasie cel Mare, Nicolae și Spiridon al Trimitundei. Principalul scop al materialului actual îl constituie, însă, prezentarea evenimentelor legate de erezia ariană și reprezentanții marcanți ai acesteia.
Cadrul de dezvoltare al ereziei ariene
Cu toate că a oferit o moștenire importantă prin canoanele și mărturisirea de credință păstrate, Sinodul I Ecumenic nu a avut acest scop esențial. Inițial, tot ceea ce s-a dorit a fost o clarificare a dreptei credințe în fața doctrinei prezentate de preotul Arie. Vom încerca să prezentăm într-un mod cât se poate de obiectiv persoana lui Arie și modalitatea în care acesta a dezvoltat erezia sa, precum și elementele esențiale ale acesteia. În prezentare vor fi incluse, de asemenea, amănunte legate de mediul în care erezia a înflorit și care au fost principalii săi susținători ulteriori. Arie (260-336) era originar din nordul Africii, localitatea în care s-a născut rămânând încă necunoscută. Datele corecte cu privire la el sunt extrem de greu de obținut, din cauza prezentărilor ușor tendențioase făcute chiar de creștinii dreptcredincioși. A fost la început o personalitate marcantă a comunității din Alexandria, unde fusese hirotonit preot de episcopul Achilas în jurul anului 311. Începând cu anul 312 a devenit un apropiat al Sfântului Alexandru, episcop proaspăt ales al Alexandriei după moartea lui Achillas. Datările privind începutul propovăduirii sale eretice variază între 312 și 320. Este foarte probabil ca doctrina eretică să fi încolțit în mintea sa ceva mai devreme de 320, dar a devenit o certitudine în jurul acestui an. Claudio Moreschinni subliniază aspectele esențiale ale ereziei ariene: ‘Fiul, nefiind Dumnezeu adevărat, nu putea să fie decât creatură, chiar dacă cea mai perfectă dintre creaturi. Ceea ce nu reprezintă un impediment pentru ca Tatăl să fie Tată, doar că acesta este părinte pentru o ființă diferită de El. Este adevărat că Fiul este numit Dumnezeu, dar numai într-un sens impropriu: El este bun și înțelept, se bucură de prerogativa de a fi fost creat direct de Dumnezeu, în vreme ce celelalte creaturi au fost create prin Fiul. În schimb, existența sa nu se identifică nicidecum cu realitatea divină: El este pentru totdeauna contingent. (…) Mântuirea pe care Hristos o aduce oamenilor nu constă într-o înnoire a naturii lor, săvârșită grație înălțării, prin Hristos, a aceleiași naturi umane, ci în oferirea unui model de viață și în revelarea credinței adevărate’ (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii vechi, grecești și latine, vol. II/1, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 37).
Conflictul cu Alexandru de Alexandria
Claudio Moreschinni consideră că, la început, episcopul Alexandru nu a considerat nicidecum părerea lui Arie ca fiind eretică, ci doar extremistă. Acest aspect este foarte important, pentru că ne clarifică faptul că sursele de inspirație ale lui Arie puteau fi considerate drept destul de valide. În mod clar, Arie a fost influențat în părerea sa de teologia origenistă și de filosofia de sorginte neo-platonică, dar, în același timp s-a diferențiat destul de mult de amândouă. Operele lui Origen nu conțineau în nici un caz păreri ariene, dar erau susceptibile de a-L fi prezentat pe Fiul lui Dumnezeu drept inferior Tatălui. Părerea aceasta nu fusese considerată încă greșită, deoarece își găsea corespondentul și în scrierile altor Părinți, cum ar fi Iustin Martirul și Filosoful. Cu toate acestea, trebuie specificat că, în primele secole, teologia trinitară a cunoscut prima precizare importantă și total corectă abia în anul 325, odată cu Sinodul I Ecumenic. Revenind la conflictul dintre Arie și episcopul Alexandru trebuie precizat că acesta din urmă a fost surprins de îndrăzneala preotului intelectual care considera că poate avea dreptate fără urmă de îndoială. Așa cum remarcă foarte bine Claudio Moreschinni, Arie a efectuat un pas strategic fundamental. Observând că Alexandru nu îi susține ideile, a încercat să obțină ajutorul altor episcopi în demersul său. A trimis scrisori la foștii săi prieteni, ajunși între timp în poziții importante și, totodată, și-a notat ideile într-o operă în versuri intitulată Banchetul. Moreschinni notează că ‘era în versuri în stil popular; asupra lor insistau adversarii lui Arie remarcând că, într-un asemenea stil, doctrinele sale eretice puteau să fie învățate cu ușurință și de persoane analfabete. Sigur este că Arie țintea cu această operă, plăcută și depotrivă ușor de reținut, să atingă o largă răspândire a propriilor idei’ (p. 38). Arie nu poate fi considerat în nici un caz un ignorant, deși a fost prezentat astfel. Știa foarte bine să atragă de partea sa atât mulțimile, cât și eventualii episcopi care i-ar fi putut sări în ajutor.
Elita episcopală ariană
În rândul arienilor celebri s-au numărat Eusebiu de Cezareea, Eusebiu de Nicomidia, Asterie Sofistul sau Eusebiu de Emesa. Fiecare dintre aceștia a jucat un rol important la un moment dat, dar primii doi au reușit într-adevăr să reprezinte arianismul la cel mai înalt nivel. Cu toate acestea, Eusebiu de Cezareea nu poate fi considerat decât un reprezentant al ‘semiarianismului’ pentru că avea păreri diferite față de Arie în multe privințe. Este totodată curios că arianismul inițial și cel de la finalul secolului al IV-lea împărtășeau foarte puține idei comune, rămânând două doctrine care de-abia se mai asemănau. Dacă încercăm să comparăm părerile lui Arie și pe cele ale lui Eunomiu spre exemplu, observăm că sunt foarte puține puncte comune. Însă persoana care a susținut cel mai mult arianismul și este păstrat în memoria istoriei Bisericii drept un artizan eficace al păstrării doctrinei eretice și al propagării ei după condamnarea acesteia este episcopul Eusebiu al Nicomidiei. Spirit pătrunzător, inteligent, dar și foarte viclean, acesta a fost unul dintre prietenii apropiați ai ereticului Arie. Se pare că ar fi studiat în tinerețe împreună cu acesta. Influența sa asupra organizării comunităților ariene după perioada Sinodului I Ecumenic a fost atât de mare, încât arienii au început să mai fie numiți și ‘eusebieni’. Profesorul Stylianos Papadopoulos afirma că ‘Eusebiu de Nicomidia a fost un bărbat cu voință și foarte activ, atât în avanscenă, cât și în culise. A acceptat printre cei dintâi erezia lui Arie, din care pricină a și fost condamnat. La Sinodul de la Niceea a fost prezentat ca inculpat. Acolo s-a dezis șde concepțiile sale arieneț și a semnat Simbolul de credință, ca să evite o situație mai rea, însă imediat după Sinod și-a început activitatea filoariană, fapt care a dus la exilarea sa. Și-a continuat, însă, atât de intens și de meșteșugit lucrarea sa, încât nu numai că s-a reîntors la scaunul său din Nicomidia, ci a și ajuns să organizeze el însuși ecleziastic arianismul și să-l impună la curtea imperială și în Răsărit în general’ (Patrologie, vol.II/1, Editura Bizantină, 2009, p.150). De asemenea, Eusebiu al Nicomidiei a avut ocazia de a se reîntoarce la curtea imperială unde a plănuit amplu introducerea ereziei ariene. L-a botezat pe patul de moarte pe împăratul Constantin cel Mare și a fost ales chiar episcop de Constantinopol între 339 și 342, anul morții sale. Cu toate că a încercat să provoace revocarea hotărârii de la Niceea, în cele din urmă a dat greș. Nu a putut să convoace un sinod care să înlăture condamnarea efectuată de primul Sinod Ecumenic și, după moartea sa, arienii au început să se diferențieze în mai multe categorii. La finalul secolului al IV-lea, deja, doctrina inițială devenise doar un mit, punctele comune rămânând foarte puține. În următorul material vom insista asupra persoanelor ortodoxe care au avut un rol esențial la primul Sinod Ecumenic, arătând și cum au dovedit o bună cunoaștere și precizare a credinței creștine, urmând ca, apoi, să discutăm mărturisirea de credință a primului Sinod Ecumenic. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 28 aprilie 2010)
