Odată cu Înălțarea Sa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos le-a promis Apostolilor un Mângâietor, adică pe Sfântul Duh, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi. Pogorârea pe pământ a Sfântului Duh, cu vuiet mare și sub formă de limbi de foc, a fost la 50 de zile de la Învierea Domnului Hristos.
Părinte Constantin Preda, trecuseră șapte săptămâni de la Paști. Iisus Se arătase pe Sine Viu ucenicilor Săi, apoi se înălțase la cer. Acum, Apostolii erau adunați într-o încăpere dintr-un imobil din Ierusalim. De ce?
Cu câteva zile mai înainte, luându-și rămas bun de la ei, le făgăduise: ‘Ioan a botezat cu apă, iar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile’ (Fapte 1, 5). Același lucru îl spusese și Ioan Botezătorul răspunzându-le celor care credeau că el este Mesia, Hristosul: ‘Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc’ (Lc. 3, 16). De remarcat: ‘cu Duh Sfânt și cu foc’.
Acum, ucenicii în număr de circa 120 de persoane s-au adunat din nou în acea casă plină de amintiri; însă de data aceasta nu mai erau descumpăniți și înspăimântați, ci adunați la un loc ca să se roage împreună cu Maria, Maica Domnului. Alături de cei doisprezece Apostoli și de ucenici erau și multe femei împreună cu pruncii lor, multe dintre ele Îl cunoscuseră și Îl urmaseră pe Iisus în timpul vieții publice, precum și rudeniile după trup, cele mai apropiate: o familie lărgită, de fapt noua familie a lui Iisus dispusă să împlinească voința lui Dumnezeu Tatăl și să devină slujitorii instaurării Împărăției lui Dumnezeu: ‘Mama mea și frații Mei sunt aceștia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l îndeplinesc’ (Lc. 8, 21). Toți aceștia se adunaseră în același loc deoarece ascultaseră cuvântul lui Iisus Domnul și voiau să-l împlinească: pentru început să aștepte în rugăciune botezul în Duhul Sfânt.
Și cum a venit Duhul Sfânt?
La începutul acestei zile de sărbătoare, Duhul Sfânt făgăduit s-a pogorât peste grupul de ucenici, dăruindu-le puterea interioară de a se desăvârși în legea iubirii care a înlocuit și a desăvârșit legea de pe Sinai. Duhul Sfânt S-a pogorât prin semne minunate, care au revelat prezența lui Dumnezeu ca pe Sinai, un vuiet ca de suflare de vânt a umplut toată casa: ‘Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei (Fapte 2, 3). Era botezul cu Duh Sfânt și foc, prevestit de Ioan Botezătorul și făgăduit de Domnul înviat. Toți s-au umplut de Duhul Sfânt, iar semnul exterior a fost darul vorbirii în alte limbi, capacitatea de a se exprima în mod profetic prin cuvinte, rugăciuni și cântări, în limbi diferite de cea maternă (aramaica galileeană) și / sau capacitatea auditivă a celor de față de a înțelege în propria limbă.
‘Toți erau uimiți’
Acest fenomen extraordinar a atras atenția celor din Ierusalim?
Da. Aceștia au auzit vuietul de vânt și pe ucenicii lui Iisus vorbind în propria limbă, după ce au ieșit din casă. Evanghelistul Luca prezintă în mod simbolic și emfatic auditoriul: ‘Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer’ (Fapte 2, 5). Este cunoscută consistența diasporei iudaice (iudeii care trăiau în afara granițelor Palestinei) din Imperiul Roman în secolul I. Unii cercetători estimează până la 7% prezența evreilor din totalul populației Imperiului Roman. Din această diasporă veniseră la Ierusalim mulți evrei și se stabiliseră în baza apartenenței la diferite grupuri lingvistice, fiecare grup având propria sinagogă, după cum se întâmplă până astăzi. Odată perceput fenomenul, ei înșiși sunt cei care se minunează și cei care prezintă cadrul geografic și diferitele grupuri lingvistice cărora aparțineau atât evreii din diaspora orientală, cât și occidentală. ‘Și cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parți și mezi și elamiți și cei care locuiesc în Mesopotamia, Armenia, în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia (ultimele șase regiuni erau cele șase provincii romane din Turcia de azi), în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și prozeliți (adică păgâni convertiți, care îmbrățișaseră religia iudaică), cretani și arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 8-10). Toți erau uimiți și nu înțelegeau ce se petrece: ‘Ce va să fie aceasta?’ – se întrebau unii pe alții.
Unii însă îi batjocoreau pe ucenicii lui Iisus și interpretau răutăcios acest fenomen de extaz religios: ‘Sunt plini de must’ – insinuau ei…
Experiența duhovnicească a apostolilor era confundată cu beția de vin dulce, care se oferea pelerinilor evrei sosiți devreme la sărbătoare. Era o formă deosebită de gustare religioasă comună, se practica în casele particulare și era de obicei deschisă femeilor și tinerilor: aceștia erau părtași profetismului extatic (cf. Ioil 3, 1-5). Acuzația că Apostolii ‘ar fi plini de must’ le amintea evreilor de proorocii mincinoși (cf. Isaia 28, 7-13), care se clătinau sub efectul vinului și se împleticeau, dându-și sentințele prin onomatopee, iar grecilor această experiență de beție sacră și ‘elan’ colectiv le amintea de transa dionisiacă.
O limbă unică
Atunci Apostolul Petru a rostit prima sa mare cuvântare, explicând celor prezenți însemnătatea evenimentului. Ce efect a avut predica sa?
S-a format primul nucleu al Bisericii creștine, alcătuit din 3000 de persoane. Sfântul Petru explică fenomenul glosolaliei (al vorbirii inspirate de Duhul Sfânt) ca împlinire a unei profeții a lui Ioil, un proroc care a trăit cu trei secole înainte de Hristos: ‘Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor profeți, bătrânii voștri visuri vor visa iar tinerii voștri vedenii vor vedea. Chiar și peste robi și peste roabe voi vărsa Duhul Meu’ (Ioil 3, 1-3). Apostolul interpretează, așadar, evenimentul în sensul că toți cei 120 de ucenici (bărbați și femei, care corespund ‘fiilor și fiicelor’ din Ioil) vor deveni profeți. Însă nu ne oferă nici o explicație, nici despre diferitele limbi, nici despre auditoriu, care reprezenta toate popoarele; probabil pentru faptul că sensul este deja prezent în istorisire.
Dar atunci cum putem înțelege cuvintele profetului Ioil?
Trebuie să ne întoarcem cu mintea în trecut, secole și milenii, pentru a putea înțelege episodul la care se referă minunea vorbirii în limbi. În primele capitole ale Sfintei Scripturi, în cartea Facerea, ni se istorisește despre începuturile umanității, și acolo întâlnim o istorisire ciudată: construirea turnului din Babel, care trebuia să ajungă cu vârful său cerul (Fac 11, 1-9). Atunci oamenii vorbeau o unică limbă. Construirea acelui turn al trufiei omenești era simbolul oricărei puteri politice totalitare și uniformizatoare (un imperiu unic cu o limbă unică), care intenționa să rivalizeze cu suveranitatea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci Dumnezeu S-a pogorât și le-a încurcat limbile astfel încât constructorii turnului nu s-au mai înțeles între ei și astfel nu au mai putut continua construirea lui; o aluzie probabil la neînțelegerile și învrăjbirile interne care au provocat căderea vechilor imperii. Textul din Facere este o critică la adresa marilor imperii ale Asiriei și Babilonului, care au oprimat și au deportat cu cruzime popoare și a căror tristă experiență a trăit-o și poporul ales, Israel.
Ce face acum Sfântul Duh, la aproape două milenii de ani de la pogorârea Sa peste Sfinții Apostoli?
Duhul Sfânt acum, prin Iisus Hristos, îi adună pe oamenii cei mai diferiți într-o unitate nouă: revelația adevăratului chip și a iubiri lui Dumnezeu în Persoana și prin lucrarea tainică a lui Iisus din Nazaret. Diferitele limbi nu mai sunt motiv și cauză a dezbinării și învrăjbirii, ci descoperire a unității Duhului Sfânt și a manifestărilor sale potrivit diversității lingvistice și multiculturale. Oamenii, deși vorbesc limbi diferite, totuși se înțeleg între ei. Duhul Sfânt descoperit la Cincizecime de Hristos înviat este promotorul multilingvismului ca semn al culturii și inteligenței iluminate de credință. Diversitatea nu este distrusă, ci valorizată în mesajul adevărului și în unirea inimilor. Credința creștină, suscitată de Duhul Sfânt prin Iisus Hristos, se descoperă încă de la început capabilă să unească diferitele limbi și culturi prin înțelegerea și acceptarea reciprocă. Ceea ce-i ajută pe oameni să se înțeleagă între ei, deși aparțin unor limbi și culturi diferite, este tocmai mesajul creștin și puterea iubirii pe care acesta o degajă prin puterea și lucrarea Duhului Sfânt. La Cincizecime se naște o comunitate nouă, deoarece există o nouă înțelegere, care adună popoarele și le unește în lauda adusă lui Dumnezeu și în iubirea reciprocă.
29 mai 33 d. Hr.
Părinte, când a avut loc Cincizecimea?
Acest eveniment a avut loc în cea de-a cincizecea zi după Paști, cu prilejul sărbătorii Cincizecimii. Era în ziua de 29 mai a anului 30 (sau 33 d. Hr.). Noi asociem aproape instinctiv Cincizecimea cu Pogorârea Duhului Sfânt. În sine, ‘Cincizecimea’ înseamnă numai ‘a cincizecea zi după Paști’. La început, în cadrul ritualului evreiesc, Cincizecimea a fost o Sărbătoare de mulțumire pentru secerișul grâului; însă mai târziu a devenit una din cele trei sărbători dedicate pelerinajelor anuale, în care evreii comemorau Revelația lui Dumnezeu de pe muntele Sinai, legământul reînnoit dintre Dumnezeu și Moise, darea și instaurarea Legii sau a Decalogului. Așadar, în timpul Mântuitorului evreii celebrau Cincizecimea ca sărbătoare a Revelației. Pentru ucenicii Mântuitorului și pentru noi toți, creștinii de azi, Cincizecimea este ziua în care Duhul Sfânt S-a revelat și S-a dăruit comunității creștine, adică Bisericii lui Hristos (cf. Fapte 2, 1-13).(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 mai 2010)
