Crezul este un rezumat al adevărului revelat, o formulă esențială care prezintă cu autoritate articolele de credință, care trebuie crezute în vederea dobândirii mântuirii. Formularea lui, introducerea în cadrul Sfintei Liturghii, interpretarea și apărarea lui reprezintă puncte fundamentale în înțelegerea și trăirea Ortodoxiei. Crezul distinge creștinismul de alte religii, pentru a indica o scurtă mărturisire de credință comună cu un sens precis, cu un contur delimitat, în fine, cu un sens dogmatic major, când se referă la Crezul sau simbolul credinței ortodoxe, adică credința de la Niceea, informează ziarul „Lumina de Duminică”
În Biserică, la Sfânta Liturghie, creștinii întâlnesc, deopotrivă, cuvântul Sfintei Scripturi și adevărurile de credință cuprinse în Sfânta Tradiție, îngemănate într-un ansamblu în care expresia atinge perfecțiunea, iar rugăciunea înalță cugetul către deplina și corecta înțelegere a adevărului creștin care a modelat și a marcat pentru totdeauna sufletul creștinilor ortodocși. Echivalent cu simbol de credință, termenul ‘crez’ este folosit cu un sens general, pentru a desemna un corp de învățături sau de dogme fundamentale de credință. Crezul a mai fost definit ca o hartă. A. Leonard Griffith afirmă: ‘Crezurile sunt pentru religie ceea ce sunt hărțile pentru geografie. Primii exploratori ce au acostat pe țărmurile Americii de Nord au desenat hărți ale ținuturilor prin care au călătorit. Deci de-a lungul veacurilor oamenii au experiat câte ceva din Dumnezeu, și din ceea ce au experiat, au formulat crezuri, hărți religioase, pentru călăuzirea generațiilor viitoare’.
Crezul mărturisește credința în Dumnezeu – Sfânta Treime
În ceea ce privește autoritatea acestui simbol de credință, aceasta a fost permanent confirmată de întreaga Biserică. El are o autoritate pe care nu o posedă alt document. Toate celelalte trebuie, din această cauză, să se raporteze la conținutul acestui simbol de credință pentru a-și obține aceeași valoare ca el. Aceasta este învățătura Bisericii Ortodoxe despre Simbolul de credință. Este îmbucurător faptul că în ultimii ani, în cadrul ecumenismului local și mondial, a fost prețuită în mod special forma inițială a acestui Simbol de credință, propunându-se în repetate rânduri ca textul original (fără adaosul filioque) să fie folosit în viața liturgică a Bisericii.
Crezul mărturisește credința în Dumnezeu-Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în lucrarea Sa pentru întreaga creație, în iubirea Sa față de oameni și lucrarea Sa pentru mântuirea și sfințirea lor, precum și în însușirile Bisericii și speranța întru viața veșnică. Noi avem aici într-adevăr un rezumat al conținutului esențial al credinței creștine. Trebuie precizat că pentru Biserica Ortodoxă acest simbol este singurul Simbol de credință întrebuințat peste tot. Ea nu și l-a ‘găsit’ numai pentru sine. Născut din nevoia firească a legitimării primilor creștini ca mărturisitori ai lui Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat, Crezul a primit de-a lungul timpului diferite forme, menite să răspundă atât cerințelor Bisericii, cât și provocărilor venite din sfera Antichității târzii și a filosofiei elenistice. Nu în ultimul rând, Crezul s-a afirmat și ca o mărturisire cu vădite valențe apologetice și antieretice, în special numeroaselor curente gnostice apărute în primele secole. El este Simbolul de credință al întregii Biserici a lui Hristos, al tuturor Bisericilor creștine care vor să rămână în legătură și comuniune cu Biserica primară. Este singurul Simbol de credință formulat de un sinod ecumenic și receptat de întreaga Biserică.
‘Redescoperirea Ortodoxiei începe cu readucerea Persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinței’
Originalul Crezului niceean cuprinde 101 cuvinte, dintre care 84 se referă la Fiul. Credem că este necesar să revenim și să vorbim despre Persoana lui Iisus Hristos, ‘Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat’ în această lume multiconfesională și desacralizată, care emite diferite ipoteze false asupra existenței divinității, a existenței, pe pământ, în trup omenesc, în istorie, a celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi – Mântuitorul Iisus Hristos, cheie a Scripturii și centralitatea credinței noastre. Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ. Biserica lui Hristos nu este o instituție; ea este o viață nouă cu Hristos și în Hristos, condusă de Duhul Sfânt. Lumina Învierii lui Hristos strălucește peste Biserică și o umple cu bucuria învierii, a triumfului asupra morții. Mântuitorul înviat trăiește cu noi și viața noastră în sânul Bisericii este o viață tainică în Hristos. Creștinii poartă acest nume tocmai pentru că sunt ai lui Hristos; ei trăiesc în Hristos și Hristos în ei. Întruparea nu este numai o idee sau o doctrină; ea este înainte de toate un eveniment care s-a produs o dată în timp, dar care posedă toată puterea în eternitate.
Părintele prof. dr. Ion Bria susținea faptul că ‘redescoperirea Ortodoxiei începe astfel cu readucerea Persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinței și spiritualității. Spiritualitatea creștină a cunoscut perioade de confuzie numai atunci când a ignorat urmarea lui Hristos, capul tuturor virtuților; sau când doctrina hristologică a fost prezentată în formule și dogme care nu redau istoria lui Iisus din Nazaret (1 In. 1, 1) – lumina care luminează pe orice om, pe Hristos – viața lumii. Cine este Dumnezeu, Care deși neajuns după ființa Sa veșnică, S-a arătat pe pământ și cu oamenii a locuit? Fiecare creștin trebuie să trăiască și să mărturisească experiența lui Filip din Betsaida: ‘Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege și prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret’ (In. 1, 15) sau experiența lui Natanael: ‘Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel’. Iar Iisus i-a zis: ‘Adevăr, adevăr vă spun: de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul Omului’ (In 1, 49-51).
‘Cine zic oamenii că sunt Eu?’
Și astăzi, după 2000 de ani, întrebările puse chiar de Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos: ‘Cine zic oamenii că sunt Eu?’ (Mc. 8, 27) și ‘Dar voi, cine ziceți că sunt Eu?’ (Mc. 8, 29) ne cer răspuns. Criza de identitate cu care este confruntată societatea de astăzi are cauza nu numai în lipsa de cultură religioasă, în necunoașterea istoriei creștinismului și ștergerea memoriei sau tradiției primite, ci și în denigrarea oricărei autorități religioase sau morale, în derutatea credinței personale, în chiar necredința fiecăruia. Oamenii încep să creadă că pot stăpâni viața și istoria lor, fără Dumnezeu, uitând că identitatea lor sinistrată provine tocmai din acea că au ‘căzut’ de la slava lui Dumnezeu (Rm. 3, 23). Căutând diverse uși de salvare, oamenii nu văd pe Iisus Hristos, pe El, poarta prin care S-a pogorât Dumnezeu la noi și prin care oamenii intră la Dumnezeu: ‘El este ușa Tatălui, prin care au intrat Avraam, Isaac, Iacob, profeții, apostolii și Biserica’ (Ignatie al Antiohiei, Epistola către filadelfieni, IX, 1).
Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae afirma că Sfânta Scriptură este ‘Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, care S-a tălmăcit pe sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni pentru ridicarea lor la El, până la întruparea, învierea și înălțarea Lui ca om. Scriptura redă ceea ce continuă să facă Fiul lui Dumnezeu cu noi din această stare de Dumnezeu și om desăvârșit, deci Scriptura tălmăcește lucrarea prezentă a lui Hristos’.
Biserica mărturisește că Iisus Hristos este Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Această mărturisire se bazează pe recunoașterea unui fapt central, și anume că în Iisus Hristos îl vom întâlni pe Dumnezeu și că El este Mântuitorul nostru. Sunt trei mari lucruri mărturisite începând cu cel de-al doilea articol din Simbolul de credință. În primul rând, Biserica mărturisește că Hristos este chipul lui Dumnezeu cel adevărat și că Dumnezeu se manifestă în mod direct, stabilind o relație cu noi. Este o calitate a persoanelor raționale de a stabili un dialog. În al doilea rând, Biserica susține că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, iar în al treilea rând, susține, de asemenea, că întruparea, ‘încarnarea’ s-a făcut ‘pentru noi și pentru a noastră mântuire’. Se spune că Dumnezeu este viu și prezent în situații umane, chiar și în sărăcie, durere și moarte.
Iisus Hristos a avut până azi și are în continuare o mare influență în viața creației. Această influență se datorește unei lucrări reale a lui Hristos, sau e produsul unei exagerări subiective care s-a perpetuat în istoria creștinismului? Mai întâi se poate spune un lucru: această influență nu e produsul treptat al unei fantezii ce s-a dezvoltat cu timpul, ci s-a simțit încă de la martorii imediați ai Învierii Lui. Tot ce se spune în Noul Testament despre Iisus Hristos este imprimat de eficiența Lui asupra autorilor, eficiență deosebită de a oricărei personalități care a fost numai om. Ei nu mărturisesc despre două lucruri care-și corespund, ci vorbesc despre ele ca unii ce stau în momentul în care scriu sub eficiența Lui.
Mărturisirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este întâlnită în diferite versiuni ale Crezului, mai simple sau mai amplificate.
Cel de-al doilea articol al Crezului vorbește despre identitatea veșnică a Domnului Hristos. Față de unele opinii, potrivit cărora cineva care se naște din mamă, crește și moare nu poate fi altceva decât om, Biserica mărturisește, întemeindu-se pe revelația dumnezeiască și pe propria sa experiență, faptul că Iisus Hristos este într-adevăr, mai înainte de orice, Dumnezeu.
Sinodul de la Niceea, preluând mărturisirea de credință de la Botez a Bisericii din Ierusalim, a stabilit textul ei definitiv referitor la Iisus Hristos, în forma Simbolului de credință care mărturisește despre El, pe de o parte, că este Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Unul Născut, ‘deoființă cu Tatăl, născut înainte de veci; pe de alta, că S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om’.
Creștinismul se axează pe realitatea cuvântului revelat ce se cere mărturisit
Se mărturisește cu insistență că Iisus Hristos a existat ca Fiul lui Dumnezeu, deci ca ipostas sau ca Persoană dumnezeiască, dinainte de Întrupare. Căci Iisus Hristos, născut după omenitate din Fecioara Maria, e Unul și Același cu Ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl dinainte de veci. Mărturisirea nu spune că Iisus Hristos ca Persoană S-a constituit de-abia prin nașterea din Fecioara Maria, prin întâlnirea firii dumnezeiești, care înainte de aceea n-ar fi fost persoană, cu firea omenească.
Primele mărturisiri de credință atestate în Noul Testament reprezintă mai degrabă răspunsul credinței apostolilor și al ucenicilor acestora la realitatea mântuitoare a Întrupării, morții și Învierii Fiului lui Dumnezeu, decât rezultatul unei dorințe acute de sistematizare a credinței propovăduite de Mântuitorul Iisus Hristos. Această precizare este cu atât mai importantă, cu cât creștinismul se afirmă în spațiul lumii greco-romane ca o religie profund kerigmatică și mai puțin ritualistă. Jaroslav Pelikan subliniază foarte bine faptul că spre deosebire de religiile păgâne, unde accentul cade pe ceremonie, creștinismul se axează pe realitatea cuvântului revelat ce se cere mărturisit. Totodată, mărturisirea creștină vine să împlinească porunca vetero-testamentară, astfel că imperativul ‘ascultă Israele’ (Å¡ema Ishrel) din Deuteronom 6, 4 se confirmă în mărturisirea credinței în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, calea către viața veșnică (cf. In. 17, 3).
Este foarte important să subliniem faptul că această mărturisire este una publică, implicând mai multe aspecte ce merg de la simpla declarare a credinței în Iisus Hristos cel mort și înviat, până la acte radicale cum este cel al martiriului în numele credinței. Acest aspect mărturisitor este, fără îndoială, ‘unul dintre principalii factori ce au dus la răspândirea creștinismului în întreaga lume’. Mai mult decât atât, propovăduirea creștină vizează în permanență actualul, vorbind nu despre un simplu personaj istoric, ce a trăit și activat illo tempore, ci despre ‘Iisus Hristos ieri, azi și în veci același’ (Evr. 13, 8). Din această perspectivă credința creștină nu poate fi încadrată sau asimilată vreunui sistem filosofico-religios, ci trăită la adevărata ei dimensiune în spațiul eclezial.
Iisus Hristos este numele stabilit în Noul Testament și inclus în mărturisirea de credință creștină (de pildă Flp. 2, 5-11), pentru a recunoaște pe Iisus din Nazaret ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul: ‘și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl’ (Flp. 2, 11).
Iisus este numele Lui propriu (Mt. 1, 21; Lc. 1, 31) – abrevierea ebraicului Jehoshua sau Joshua (Lc. 2, 21), cu terminație grecească, era obișnuit în poporul israelit, care înseamnă în ebraică ‘Domnul este mântuirea’ sau ‘mântuitorul’ (Is. 61, 11), iar în grecește ‘cel care vindecă’, ‘Domnul este (cel ce dă) mântuirea’. Acest înțeles, dar cu sens activ, îl dă îngerul lui Iosif (Mt. 1, 21) când îi vestește numele copilului pe care îl va naște Maria: ‘Ea va naște un fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor’. Pentru a-L distinge de alții cu același nume, se recurge la o indicație geografică: Iisus din Nazaretul Galileii (Mt. 21, 11; Mc. 1, 9), Iisus din Nazaret (In. 1, 45; 18, 5, 7; Fapte 2, 22, 32, 36) sau Iisus Nazarineanul (Mc. 1, 24; 10, 47; Lc. 24, 19). Prin ‘acest Iisus’, Apostolii indică pur și simplu Persoana istorică a Celui ce le-a fost învățător, în calitatea lor de contemporani, discipoli și martori autentici de la început (I In. 1, 1; Fapte 8, 35; 13, 23, 33; 19, 4). Creștinii, mai târziu, din respect față de Persoana Începătorului credinței, au evitat să folosească numele Iisus ca nume de botez.
Hristos – este echivalentul cuvântului ebraic Messiah, care înseamnă ‘unsul lui Dumnezeu’. Mesia nu este un nume propriu, ci un titlu care se referă la originea și misiunea divină a lui Iisus, în special la slujirea Sa de preot – Hristos apare în Noul Testament de 529 de ori, dintre care: de 150 de ori în Sfintele Evanghelii și de 379 de ori în Epistolele pauline. În mărturisirea sa din Cezareea, Simon Petru a recunoscut pe Mesia – Hristos, în Iosua – Iisus din Nazaret: ‘Tu ești Hristosul/Mesia, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu!’ ( Mt. 16, 16).
Credința în domnia, divinitatea și umanitatea reale ale lui Iisus Hristos răstignit și înviat
Hristos care apare în paginile textelor recunoscute drept Scripturi canonice, Hristosul Cel ‘după Scripturi’, este întotdeauna Cel răstignit și înviat. Proclamarea (kerygma) lui Iisus cel răstignit și Înviat ca Domn, atât de limpede descrisă în epistolele lui Pavel, ‘reprezintă de asemenea baza descrierii lui Iisus din Evangheliile canonice. Această direcție de interpretare este esențială. Confesiunea creștină nu se referă doar la cine a fost un personaj din trecut, la ceea ce a zis și a făcut, ci mai degrabă la cine este Hristos. Cele patru Evanghelii canonice nu sunt încercări de a păstra neștirbite înregistrările istorice, ci sunt mărturii și interpretări scripturistice, bazate pe kerygma, adică propovăduirea lui Iisus Hristos.
Teologia Bisericii – insistă preotul profesor John Behr – a dezvoltat în primul rând credința în domnia, divinitatea și umanitatea reale ale lui Iisus Hristos răstignit și înviat, proclamate de Apostoli potrivit Scripturilor. ‘Iisus Hristos trebuie să fie, așadar, în același timp Dumnezeu – fiindcă numai un Dumnezeu poate mântui cu adevărat – și om – fiindcă El ne poate vindeca doar ca om. Hristos deci nu poate fi nici simplu om, nici simplu Dumnezeu, nici ceva intermediar obținut prin compunere, ci Unul și Același totodată, Dumnezeu adevărat și om adevărat – logica acestor două axiome ducând în mod inevitabil spre dogma de la Chalcedon (451)’.
Este rolul nostru, al Bisericii și al membrilor ei, de a aduce mărturie ‘până la marginile lumii’ și de a fi ‘apostoli’ și martori ai Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Spre deosebire de Biserica din primele secole, Biserica de astăzi are tot materialul scripturistic și patristic pentru a depune mărturie, mai ales în vremuri grele, când totul este schimbat, inversat, când păcatul este numit virtute, când cei care se numesc creștini pun sub semnul întrebării Scriptura sau îl caricaturizează pe Însuși Domnul, Creatorul tuturor. Lumea de astăzi ne obligă de a aduce o mărturie mai vie asupra a ceea ce au prezis proorocii Vechiului Testament și Sfinții Apostoli, Evangheliști, iar apoi Sfinții Părinții și toți bine-credincioșii creștini, și anume că Iisus Hristos este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire.
