Pentru români, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei are o importanță aparte întrucât el este nașul de botez al poporului nostru. Misiunea lui pe pământurile fostei Dacii a fost nu de puține ori contestată, deși importante dovezi materiale, istorice, folclorice, arheologice etc., informează „Ziarul Lumina”. o confirmă din plin. În cele ce urmează vom prezenta trei asemenea exemple mai puțin cunoscute: Apostolul Andrei în memoria pustnicilor păstrători de la Râmeți, ipoteza cercetătorului grec George Alexandrou și declarația Papei Pius al II-lea.
Într-o scriere dedicată ‘Moșului din Carpați’, pustnicul Neofit, din străvechea vatră eremită a Râmețului, din Munții Apuseni, vorbește despre ‘memorii ce nu se șterg’, referitoare la momentul trecerii dacilor la creștinism, care se transmit de la un pustnic la altul, până în zilele noastre. Conform regretatului părinte Ghelasie de la Frăsinei, care a aflat și a consemnat această tradiție de la urmașii pustnicului Neofit, cel care îi succeda moș-pustnicului petrecea o perioadă de timp în Sfântul Munte Athos.
‘Se păstra tradiția aceasta din vechimea traco-dacilor, când urmașul lui Zalmoxe, și după el al marilor preoți, trebuia să călătorească în țările înțelepților, după care se stabilea ca ‘înțelept divin’ al neamului său și totodată unul dintre înțelepții lumii’, explică părintele Ghelasie această tradiție în volumul intitulat ‘Moșul din Carpați’.
Preotul dac care L-a cunoscut pe Cel ce coboară din cer
Referindu-se la vatra eremită de la Râmeți, părintele Ghelasie spune că în acest loc ar fi trăit ultimul urmaș al ultimului preot al dacilor, după cucerirea romană, care purta la piept o icoană ce o reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în brațe.
Întors pe pământul străbun din călătoria la învățații piramidelor din Egipt, acest ultim urmaș al lui Zalmoxis ar fi descoperit Dacia cucerită de romani, cu populația autohtonă care nu vrea să se supună decât legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag s-ar fi ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băștinași. În momentul în care a fost recunoscut, el le-ar fi descoperit ‘noua taină’ geto-dacilor. Suspectat că și-a schimbat credința strămoșească, punându-i-se clar într-o adunare problema alegerii între Zalmoxe și Hristos, ‘moș-magul’ le-ar fi spus dacilor următoarele: ‘Poporul meu iubit, știți din moși-strămoși că Înțelepciunea Cerului S-a pogorât și pe acest pământ prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moș-magul lăsa un altul după chipul și asemănarea sa și Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut peste noi și zile bune, și zile rele… dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera… Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: Însuși El din cer pe pământ vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei și idoli și în înțelepți. Iată, poporul meu, ce trebuie să vă spun: Eu, magul, urmașul Zeului-Moș al acestui pământ, pe Cel ce este Însuși Dumnezeu Care coboară din cer și Se descoperă la față, eu L-am cunoscut și L-am întâlnit și I-am căzut în genunchi la picioare și El mi-a pus mâna pe cap și chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Așa, poporul meu, de acum nu mai aveți pe magul-bătrân, ci pe preotul lui Hristos.’
Ultimul urmaș al lui Zalmoxe, primul mucenic creștin
După această mărturisire, preotul ar fi fost acuzat de trădare, dar el le-ar fi explicat că Zalmoxe ar fi lăsat următorul cuvânt: ‘Când va veni Însuși Dumnezeu pe pământ, chipul meu va trece în alt chip Că eu sunt doar umbra acestuia. Așteptați marea zi pe care s-o primiți cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunoașteți, poporul meu, chipul lui Hristos în pământul neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe’.
Întrebat de un ostaș dacă a devenit creștin și dacă este adevărat că ‘un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră și tu însuți… l-ai primit și din peștera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică’, acesta ar fi recunoscut spunând: ‘Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi și ne-a adus chipul lui Hristos în fața Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenuncheat și am dezbrăcat haina de mag și am primit haina nouă de preot al lui Hristos’. Aflând acestea, soldatul i-ar fi răspuns: ‘Bătrânule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de credință. Lasă-ne în schimb un urmaș, un alt mag, ca să nu rămână pământul nostru fără legătură cu cerul’.
‘Voi merge până la Zalmoxe, căruia îi voi duce haina de creștin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naștere de viață nemuritoare, așa cum a crezut din moși-strămoși că se va împlini și această mare zi’, ar fi replicat magul, atenționându-și poporul că în curând va auzi ‘din sufletul însuși glasul lui Hristos’, după care a săvârșit ‘primul botez al vieții făgăduite’, numindu-l pe noul preot Andrei, ‘după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe’.
Aruncat în suliți, de către trei ostași legați la ochi, solul mag ar fi fost primit de zeul dacilor, ca ultim urmaș al lui, preot acum al lui Hristos. Astfel, ultimul urmaș al lui Zalmoxe ar fi devenit primul mucenic dac creștin, sângele lui sfințit ridicând acest pământ la cer, ‘care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu și înțelept, ci preotul lui Hristos’, pentru că doar Hristos este Adevărul și Unicul Dumnezeu al Cerului și Pământului’, după cum mărturisește această excepțională tradiție.
A petrecut Sfântul Apostol Andrei 20 de ani în Dacia?
Ziaristul grec George Alexandrou, bine-cunoscut reporter internațional, scriitor și comentator politic, absolvent al Universității din Grecia, călător pasionat și luptător pentru ecologie, este autorul uneia dintre cele mai vaste monografii dedicate Apostolului Andrei. Lucrarea lui se numește ‘El a ridicat crucea pe gheață’, are 1.000 de pagini și se referă la călătoriile Sfântului Andrei. Autorul explorează sursele, tradițiile, rutele și culturile Apostolului, și-și definește volumul ca fiind ‘un goblen cultural’.
Într-un interviu pe care l-a acordat cu ceva timp în urmă jurnalului ortodox de credință și cultură ‘Drumul Emausului’, din America, Alexandrou ne dezvăluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru ar fi folosit ‘cartierul general’ din Scythia Minor timp de 20 de ani! Referindu-se la cercetările sale, spune în interviul pomenit: ‘Era ca un tren, un vagon după altul, până când am ajuns să-mi lipsească doar 20 de ani… Cel mai incredibil lucru a fost acela că, potrivit vechilor tradiții românești, anii pe care i-a petrecut acolo reprezintă exact perioada care îmi lipsea’.
În documentarea sa, folosește tradiții scrise din secolele II și III d.Hr. și este convins că la acea vreme Apostolii au putut străbate teritorii vaste, dovadă în acest sens fiind, spre exemplu, călătoriile din Antichitate cunoscute sau hărțile lui Ptolemeu.
Scythia Minor, locul pe care Andrei l-a iubit cel mai mult
În urma cercetărilor sale, George Alexandrou a constatat că, din uriașul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune că ar fi ajuns Andrei în cele patru călătorii misionare ale sale, ‘secvența’ de 20 de ani care lipsește este cuprinsă între întoarcerea Apostolului la Marea Neagră din Valaamo (Finlanda) și plecarea spre Sinopae și de acolo spre Patras, în Achaia, unde avea să fie martirizat. Această lungă perioadă de timp, conform celor constatate de Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi petrecut-o în Dobrogea de astăzi, unde își avea ‘cartierul general’ în peștera de care tradiția i-a legat numele. De aici, ar fi întreprins călătorii evanghelizatoare în restul Daciei, pe Dunăre, în sudul fluviului, pe malul Mării Negre, dincolo de Prut și chiar în teritorii mai îndepărtate. După fiecare asemenea misiuni s-ar fi întors în peștera sa.
Alexandrou explică această lungă rămânere a Apostolului în Scythia Minor prin faptul că s-ar fi ‘simțit foarte apropiat de daci deoarece erau monoteiști. Potrivit lui Flavius Josephus, preoții locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca asceții din deșert. Societatea era foarte liberă, femeile aveau aceeași poziție cu bărbații, spre deosebire de societatea greco-romană, dacii nu aveau sclavi. De fapt, erau unici în lume la acea vreme pentru că nu aveau sclavi. Potrivit tradițiilor românești și descoperirilor arheologice, dacii au devenit creștini datorită Sfântului Andrei însuși, în primul secol. Este firesc să se fi simțit ca acasă în rândul clerului dac și ca ei să-l fi acceptat rapid și să fie convertiți’, mai spune jurnalistul grec în interviul amintit.
Alexandrou crede că Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decât orice, după Hristos. ‘Cred că Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut călătorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat să plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales când a fost la slavi, unde sacrificiul uman era încă practicat. Vă puteți imagina: era obosit să treacă prin astfel de lucruri și când a venit la daci… unde grecii și evreii erau acceptați în aceeași măsură și unde existau preoți sihaștri asceți, se înțelege cât de lesne s-a integrat. Putea să predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau că religia pe care el a adus-o nu era numai mai bună decât a lor, ci și o continuare a vechii religii. Au privit religia nativă ca prevestitoare pentru creștinism. Douăzeci de ani înseamnă mult și se înțelege de ce românii își amintesc de el mai mult decât de alte tradiții’, mai spune cercetătorul grec.
A fost Andrei martirizat în timpul împăratului Traian?
George Alexandrou acordă o mare credibilitate tradițiilor românești despre Apostolul Andrei, pe care le consideră ‘cele mai de nădejde’. În baza lor afirmă că, la vremea martiriului, Apostolul ar fi avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodată, cercetătorul grec este de părere că martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domițian sau Nero, conform tradițiilor grecești, ci la începutul celui de-al doilea secol, pe vremea domniei lui Traian, între anii 95 d.Hr. și 105 d.Hr. El ia de bază tradițiile românești și versiunea Sfântului Grigore de Tours a ‘Faptelor lui Andrei’, în care se spune că înainte de martiriu Apostolul a avut un vis în care și-a văzut fratele Petru și pe Ioan Evanghelistul în Rai. Această ar putea fi o referire indirectă la faptul că Apostolii Petru și Ioan muriseră deja. Sfântul Epiphanius spune același lucru, la fel și Pseudo-Abdia, Episcopul Babilonului. De altfel, tradiția greacă plasează moartea misterioasă a Sfântului Ioan Evanghelistul din Efes (cum că ar fi fost îngropat de viu până la gât și apoi corpul lui a dispărut pur și simplu) în anul 102 sau 103 d.Hr. ‘De fapt, există și acum cântece populare (românești, n.n.) care vorbesc despre o întâlnire între împăratul Traian și Sfântul Andrei’, concluzionează cercetătorul.
Importanta misiune evanghelizatoare a Sfântului Apostol Andrei în teritoriile de la Istru este confirmată și de o declarație oficială a Vaticanului. Referindu-se la faptul că la trei decenii după moartea poetului latin Ovidiu, la jumătatea secolului I d.Hr., Sfântul Andrei a ajuns pe malurile Dunării, Pius al II-lea, papă al Romei între 1458 și 1464, spune că acesta a fost primit de către o uriașă mulțime ‘înflăcărată de cuvintele sale’.
Apostolul nostru era umil și avea simțul umorului
Din tradițiile studiate de George Alexandrou, s-au conturat imaginea și caracterul omului Andrei. Așadar, Apostolul care i-a creștinat pe străbunii noștri era un om simplu, umil, dar ciudat. Tradițiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia și Persia îl descriu la fel. Avea obiceiul de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Căra un baston imens cu cruce. Era foarte modest și nu umbla cu prea mulți discipoli după el. Nu predica mulțimilor ca Petru sau Pavel. Aduna puțină com-panie, precum un stareț de mănăstire. Era în schimb un om cu simțul umorului. În acest sens, unele surse spun că, atunci când a văzut pentru prima oară saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunându-le: ‘Acești slavi sunt niște oameni așa ciudați: se autotorturează cu crengi de mesteacăn’. Râdea când se gândea la acest lucru. Ar fi călătorit alături de crescătorii de reni din Laponia, cu hunii, ar fi vorbit cu filosofii greci, comercianții slavi, ar fi cunoscut birocrați chinezi, ar fi vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului și pe berberii din deșertul Sahara. Ar fi călătorit pe jos, cu bărci și canoe, pe cai, pe cămile, reni sau pe elefanți. Fiind foarte modest, nu ar fi ieșit în evidență alături de triada Petru, Iacov și Ioan, deși a fost ‘cel dintâi chemat’. El credea că fiecare persoană pe care o întâlnește este Însuși Hristos. Tradiția coptă spune că a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat în Kurdistan, la Sinopae în Pont, la Tesalonic, în Chalandritsa, lângă Patras.
Din apocrifa ‘Faptele lui Andrei’ reiese că era un tip înalt, puțin aplecat de spate, cu sprâncene stufoase, care se întâlneau deasupra unui nas mare. Avea părul ondulat și o barbă căruntă, care se separa în două spre capăt. Avea ochii, probabil, albaștri.
