Timpul magic al sărbătorilor de iarnă deschide larg porțile unei bucurii necumpătate. Oamenii, bradul, strada, orașul se înnoiesc și se îmbracă frumos, de sărbătoare. Cu cozonaci, piftii, cârnați și caltaboși, cu sarmale, jumări, tobă și țuică fiartă, cu mere și colaci, gospodarii sunt pregătiți să-i primească așa cum se cuvine pe Moș Ajun, Moș Crăciun și Anul Nou, dar și pe micii și marii colindători. În cinstea Nașterii Mântuitorului, fiecare și-a primenit casa, trupul și sufletul.
E vremea florilor dalbe de măr și a lui leru-i ler.
Încă de la Moș Nicolae, copiii și-au pregătit traistele și au repetat cântecele Moșului Ajun și ale Bunei-Dimineți, tinerii și-au împodobit costumele pentru Plug, Urs, Vicleim (Viflaim), Capră sau Irozi, pentru că ei vor colinda ulițele satului și blocurile orașelor pentru a ura oamenilor spor, dragoste și an bun. Obiceiurile de iarnă s-au păstrat în toate localitățile românești. Chiar dacă în unele zone acestea și-au pierdut din strălucire și festivism, în altele au fost recuperate printr-o strădanie spontană ori impusă, de cele mai multe ori, de comercial și agroturism. Însă, în satele moldovenești, din Vrancea până la Suceava și Botoșani, în cele din Transilvania – Maramureș, Țara Moților, Mărginimea Sibiului etc. -, dar și pe alocuri, prin Muntenia și Oltenia, acolo unde alteritatea nu s-a impus în detrimentul identității, colindele sunt adevărate festivaluri zgomotoase și colorate, o pecete unică și inconfundabilă a iernii. Aceste ceremonialuri publice sunt ritualuri lustrale, menite a ‘șterge’ praful anului ce se duce și a curăța drumul celui nou, care se naște. Sigur că este un amestec de profan și sacru, de datini păgâne și creștine, pentru că istoria a trebuit să înregistreze într-un fel întâlnirea dintre tradiția politeistă și cea monoteistă. Uratul cu Plugușorul și Buhaiul, cu Capra, Ursul, Căiuții, Jienii, Arnăuții, Frumoșii și Urâții, Moșii și Babele, Steaua, Viflaimul și Irozii dau seamă de aceste intersecții spirituale, acceptate și asumate firesc și voluntar.
Morlacii au dus Viflaimul în Italia
Studiile etnografilor vorbesc despre răspândirea obiceiurilor de iarnă dincolo de granițe, în regiunile populate de vechii vlahi sau aromâni, informează „Ziarul Lumina”. S-au descoperit astfel mici dramatizări ale Viflaimului și Irozilor și în datinile de sfârșit de an din Italia, Croația, din sudul Dunării, acolo unde trăiesc istroromâni și macedoromâni. M. Cossar, un folclorist italian, spune că Viflaimul și Irozii au fost aduși în Peninsulă de tracii creștinați ce au fugit din fața slavilor în secolul al X-lea, ajungând până în Croația de azi, aflată atunci sub stăpânirea Italiei. Morlacii, cum se numeau acei români, au luat cu ei și aceste tradiții. Un argument este obiceiul de a-i răsplăti cu mere pe colindători – practică folosită și de istroromâni – colaci (numiți și colindeți, despre care se spune că au puteri magice), nuci, mere, pere sau bani. Conform folcloristului Teodor Burada (1839 – 1923), la istroromânii din Croația, când se năștea un copil, i se punea în gură o bucățică de măr înmuiat în vin, pentru ca acesta să fie voinic și vesel. De asemenea, când se ducea copilul la biserică, pentru a-l boteza, se umplea un paner cu diferite bucate, și una dintre rude purta panerul până la lăcașul de închinare, ‘pentru ca viața pruncului să fie îmbelșugată’. Tot astfel, în Ajunul Crăciunului, mesele sunt pregătite cu nuci, covrigi și mere pentru a le oferi în dar micilor cete de colindători care vestesc Nașterea lui Iisus Hristos.
Trecute vremi de colinde și colindători în București
Cândva, mahalele Bucureștilor răsunau de colindele copiilor. Din pragul casei, gospodarul le dăruia covrigi, fructe sau câte un gologan cu care ei mergeau la primul ‘ceinar’ de unde cumpărau câte o ceașcă cu salep sau ceai fiert cu scorțișoară. Mesele, pline de ‘porcării’, țuică și vin, rămâneau încărcate până la Sfântul Vasile. În centrul orașului, corurile de bărbați de la Mitropolie, Biserica Domnița Bălașa și Operă porneau colinda pe la ora opt seara și începeau cu Palatul Regal (azi Muzeul Național de Artă). Aici se pregătea din vreme, în sala de așteptare, o masă mare cu ceaiuri fierbinți, covrigi, mere, nuci poleite cu zahăr topit și cu prăjituri de tot felul. Maiestățile lor apăreau împreună cu principii moștenitori și cu copiii la ferestre și ascultau colindele, după care porunceau să se deschidă ușile și să-i poftească înăuntru pe colindători pentru a se înfrupta din bucatele pregătite. Apoi, Suveranii României împărțeau darurile, urându-le corurilor de bărbați sănătate și voie bună. De la Palat, colindătorii mergeau la reședința Înalt Preasfințitului Mitropolit, care le dăruia bucate de post, deoarece era Ajunul și ultima zi a Postului Crăciunului. Târziu, ei coborau Dealul Mitropoliei și se risipeau pe străzi, purtând fiecare câte o lumânare aprinsă în mână. Era o noapte frumoasă ca o poveste.
Tradiția și kitsch-ul comercial merg mână-n mână
Demult, existau colinde speciale pentru preot, pentru feciori, pentru fete mari, pentru primarul satului, pentru vânători, măcelari, păstori etc., care s-au pierdut în timp. În prezent, trebuie să recunoaștem, colindele și tradițiile se luptă din greu cu invazia comercialului. Apăruseră, la începutul anilor â90, în Capitală, colinde pe ritm de vals, tango, marșuri sau manele, cu texte lacrimogene care anulau ambianța evanghelică a uratului, înlocuind-o cu cea a milei și cerșetoriei. De vină sunt și cei 50 de ani de comunism care au alterat lumea satului împingând-o către universul asfalturilor și blocurilor din beton. Însă, după aproape două decenii de adaptare kitschoasă a obiceiurilor de Crăciun la fulminanta noastră tranziție, remarcăm și la oraș o recuperare a originalului și autenticului și revenirea la spiritualitate. Întâlnim, de exemplu, din ce în ce mai puține colinde mixate de metrou și din ce în ce mai mulți copii care știu ‘Bună dimineața, la Mos Ajun!’, ‘Moș Crăciun cu plete dalbe’, ‘O, ce veste minunată!’. Ritmurile și melodiile vechi au revenit în casele noastre, pentru că cetele orășenești de colindători și-au dat seama cum e treaba cu aceste datini. Adică, piața le-a dictat revenirea la matcă, atunci când adaptorii au înțeles că nu e tocmai potrivit să intervii în autenticitatea tradiției. Pentru că nu primesc bani pentru asta.
Miros de sărbătoare
Colindul adevărat aduce în casele oamenilor voioșia, sentimentul religios al sărbătorii și bucuria de a dărui. Alături de el, mirosul de cozonaci care ia cu asalt bucătăria, sarmalele care fierb molcom la foc mic, cârnații aliniați pe grinda de sub streașina casei, mirosul de brad și de zăpadă, slujbele de Crăciun alcătuiesc un ritual unic și magic. Este parcă un basm din alte timpuri, trăit în fiecare an în preajma sărbătorilor creștine și a Moșului Crăciun.
