Comorile noastre nepieritoare sunt colindele tradiționale bătrânești. Spunem ‘bătrânești’, deoarece spațiul Țării Crișurilor, și în speță cel bihorean, cuprinde un vast palier de colinde, obiceiuri și urături specifice sărbătorii Crăciunului, care-și pierd originile în negura vremurilor. Le numim ‘bătrânești’ și datorită limbajului (arhaisme și regionalisme din care sunt compuse aceste comori).
Ceata de colindători sau feciorii satului sunt cei care practicau și practică colindatul în mod organizat. Astfel, ceata de colindători se organizează prin unele sate de la începutul Postului Nașterii Domnului. Se unesc doi sau trei feciori care urmează să organizeze ‘corinzile’, acest fapt presupunând contractarea unor lăutari care să animeze în timpul serilor de Crăciun tinerimea satului, și nu numai.
În vechime, ‘corinzile’ se desfășurau la o casă stabilită din timp, în timpurile mai noi, la căminul cultural. Cei care organizează această ceată de colindători, de obicei, sunt feciori bine văzuți în sat, numindu-se ‘birăi de corinzi’ sau ‘valcazăi de corinzi’ (ex: în Lugașu de Sus). În vechime, ‘birăii de corinzi’ aveau o autoritate puternică asupra celorlalți colindători, iar cei care erau novice întrale colindatului, dacă nu învățau repertoriul de colinde, nu erau lăsați să facă parte din Ceată în seara de Ajun.
Mai mult, cei care făceau năzbâtii în timpul repetițiilor erau pedepsiți.
Repertoriul colindelor este specific fiecărui sat. Numele colindelor diferă de la sat la sat, cu toate că, de multe ori, au aceeași temă. Nume precum ‘Colinda Satului’, ‘Colinda lui Pătru’, ‘Colinda Oii’, ‘Colinda Iuz”, ‘Colinda Vinului’, ‘Colo’ sus pă’ lângă lună’, ‘Colinda Fetei’, ‘Colinda lui Sânt’ Nicoară’, ‘Colinda Vulturilor’, ‘Mândru-i Răsăritu”, ‘S-o născut Domnu-o născut’, ‘Cel mirelu-i tânerel’, ‘Vânători d-a’ lui Crăciun’ etc. sunt expresii ale varietății bucuriei sărbătorești ale Crăciunului și prezintă rolul personajelor amintite în istoria mântuirii neamului omenesc.
Colindatul pe perechi
Felul în care sunt cântate colindele diferă de la un sat la altul și de la un ținut la altul. Colindătorii sunt primiți de obicei în casă după ce un novice în ale colindatului, numit ‘călăuză’ sau ‘întrebător’, în prealabil întreabă pe la casele oamenilor dacă primesc colindătorii. Astfel, unele colinde sunt cântate ca anunțare a venirii lor, fiind începute chiar din uliță. Se colindă chiar și între două case. De obicei, până la miezul nopții se interpretează o colindă, după miezul nopții, până în zori, alta.
Colindele pot fi cântate de întregul grup de colindători sau, alternativ, de grupulețe. Această practică poartă numele de ‘colindat pe perechi’. O pereche poate fi alcătuită din cel puțin doi colindători. La ultima strofă perechile se unesc. La ieșirea din casa gazdei colindătorii interpretează o colindă de mulțumire, ce cuprinde și urări de bine, de sănătate și de voie bună.
Unele colinde, care sunt cântate pe perechi, au strofe care se suprapun. De exemplu, ultimul vers al strofei este suprapus de primul vers al celei următoare, cântat de a doua pereche de colindători, fapt care arată, de cele mai multe ori, graba colindătorilor.
Modalitatea colindatului pe perechi are scopul de a nu obosi colindătorii, precum și scurtarea timpului de colindat, pentru a putea colinda și ura la cât mai multe case, dar și cât mai multe colinde, parcurgând în acest fel întregul repertoriu. În unele sate, atunci când se colindă pe perechi, există colinde la care se elimină refrenul. Majoritatea colindelor au refren: ‘Corinde-mi Doamni’; ‘Ioai, Domnuțu’ bunu”; ‘Că-s florile-a mărului’; ‘D-ai corinde-mi’; ‘Hoi ai leru-i ler domnesc’; ‘Corindeli, corindeli’; ‘Ca dân’ sara’ dă’ d’ajun’; ‘Lumineoară d’ochi-s negri’; ‘Și-amneu Domnu-i Dumnezău’; ‘Domnu’, Domnu’, Domnu’ nostru’ etc.
‘Mulțumirea colacului’
Când se întâmplă însă ca ceata de colindători să trunchieze colinda sau să o greșească, e sancționată de gazdă, care taie din colacul sau din cârnatul pregătit. În vechime acest fapt reprezenta o mare rușine și atrăgea după sine concluzia că repertoriul de colinde nu a fost pregătit minuțios. Se ajungea să se greșească într-atât, încât colacul să fie tot feliat de gazdă, iar mulțumitorul nu mai avea ce mulțumi sau aldui. În alte cazuri, însuși gazda trunchia sau greșea colinda în mod intenționat spre a stârni hazul colindătorilor, astfel încât ei înșiși tăiau din colac sau din cârnat.
Strâns legate de obiceiul colindatului sunt și urăturile sau orațiile de mulțumire pe care colindătorii le adresează gazdelor, ca urmare a darurilor primite pe urma colindatului. În Țara Bihorului, gazdele îi răsplătesc pe colindători cu colac, cârnat sau carne de porc, pălincă, vin și bani. Există un adevărat ritual prin care colindătorii mulțumesc gazdei pentru daruri. Din grupul de colindători e destinat un mulțumitor, cel care învață urăturile pentru daruri. De obicei, acestea sunt mulțumite de către cel care a organizat ceata de colindători ‘birăul de corinzi’. Există și sate unde cel care mulțumește nu este organizatorul cetei, ci unul dintre colindători, desemnat în mai mulți ani cu aceasta. Mulțumitorul e înzestrat cu simțul umorului, orațiile de mulțumire au haz și stârnesc voie bună, din ele desprinzându-se de multe ori situații haioase prin care trece gazda atunci când face rost de darurile pentru colindători.
Urăturile sau orațiile de mulțumire adresate pentru daruri au denumiri diferite de la sat la sat: ‘mulțumirea colacului’; ‘alditul colacului’; ‘slujirea colacului’; ‘slujba colacului’; ‘cinstirea colacului’. Orațiile de mulțumire sunt asemenea colindelor, doar că ele nu sunt cântate, ci recitate.
În Țara Bihorului, vestimentația colindătorilor constă, de obicei, în straie tradiționale – populare. Birăii de colinzi poartă fiecare un toiag, ca simbol al autorității și conducerii grupului de colindători. Nu lipsesc nici elementele naționale (tricolorul) care fie sunt atașate la căciulă, fie la brâu sau toiag. Un personaj nu lipsit de importanță din ceata de colindători din Țara Crișurilor este ‘colăcașul’. El are rolul de a căra sacii cu colaci, carnea sau cârnații pe care-i primesc colindătorii în urma ostenelii lor. Dacă satul e mare, grupul de colindători deține doi sau mai mulți ‘colăcași’. Și aceștia sunt începători într-ale colindatului, astfel încât se poate vedea că ‘instituția’ cetei de colindători are reguli bine stabilite și înainte de a fi colindător în toată puterea cuvântului e necesar a parcurge măcar în primul an de noviciat etapele de ‘călăuză’ sau ‘întrebător’, fie ‘colăcaș’. Darurile primite erau oferite lăutarilor și erau consumate în cele trei seri de Crăciun, când avea loc petrecerea unde veneau toți cei care au primit colindătorii. În timpurile mai noi o parte din daruri sunt împărțite săracilor. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 28 Decmbrie 2010)
