În tradiția ortodoxă praznicul Botezului Domnului vestește încheierea ciclului sărbătorilor de iarnă. În Bucureștii de altădată, acest moment era surprins prin ritualul aruncării sfintei cruci în apa Dâmboviței, conform obiceiului din vremurile voievodale. Un astfel de ceremonial s-a desfășurat în 1939, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, al arhipăstoririi patriarhului Miron Cristea, care ocupa și postul de prim-ministru al României, în al doilea an de regim autoritar monarhic și în cel care vestea începutul unei noi conflagrații militare.
După ceremoniile de la Patriarhie și Palatul Regal cu ocazia Anului Nou, monarhul participa la slujba săvârșită de patriarh cu prilejul praznicului Bobotezei. Ca și la Nașterea Domnului, presa centrală a acordat spații largi desfășurării ceremoniei de Bobotează. Ziarele arătau ‘deosebitul fast’ al pregătirii Căii Victoriei de la Biserica Zlătari și până la podul din Piața Senatului (astăzi Piața Națiunile Unite).
Ceremonia a început în jurul orei 10:00, când membrii guvernului, în frunte cu patriarhul prim-ministru Miron Cristea, magistrați, comandantul ‘Strajei Țării’ și înalți demnitari ai statului ajungeau la Biserica Zlătari. Era arătată pe larg prezența ziariștilor americani, englezi și francezi. Aproximativ o oră mai târziu, a sosit suita regală în frunte cu regele Carol al II-lea și marele voievod Mihai de Alba Iulia. Membrii Casei Regale au fost primiți de patriarh la intrarea în biserică cu sfânta cruce, iar serviciul religios a fost oficiat de arhiereul Emilian Antal, episcop-vicar patriarhal.
După slujbă, s-a format un cortegiu, în frunte cu regele și principele moștenitor, având ca antemergători doi diaconi care aveau cădelnițe, dicherul și tricherul, urmați de reprezentanții Casei Regale civile și militare, membrii guvernului și înalții demnitari ai statului. Cortegiul era încheiat de preoți, diaconii care purtau ripide, icoane și arhiereul cu Sfânta Cruce. În această ordine s-a parcurs traseul până în Piața Senatului, unde, de pe cheiul Dâmboviței, s-a consumat ritualul aruncării sfintei cruci de către monarh în râul ce traversează capitala. Au fost patru voluntari care s-au aruncat în apa rece a Dâmboviței pentru recuperarea Sfintei Cruci.
După acest moment, ‘în uralele entuziaste ale corpului ofițeresc și ale numeroaselor trupe din diferite arme’, monarhul și fiul său au trecut în revistă unitățile militare. Ulterior, suita regală s-a înapoiat la palat.
Deși întregul ceremonial avea un caracter religios și ocupa un rol aparte în tradiția orașului, presa vremii reflecta pe larg amănunte care țineau de protocol sau numai pentru a minimaliza importanța momentului. În articolele de presă erau menționate numele demnitarilor participanți sau ale ziariștilor care proveneau din mediile anglo-franceze, cu meritele jurnalistice. De asemenea, cum poate rar se întâmpla, erau menționate numele fiecărui funcționar al Casei Regale, cu titulaturile, adică nu mai puțin de 10 persoane, și mai ales ale șefilor de unități militare care primiseră onorul și defilaseră în fața suveranului. Practic, prin prezentarea unor astfel de detalii, evenimentul religios în sine fusese umbrit de protocolul de inspirație monarhică. Prin astfel de manifestări, regele dorea să arate tot mai mult autoritatea sa în statul român și să cultive poporului român încrederea trăiniciei regimului pe care îl orchestra în cele mai mici detalii.
‘După slujbă, s-a format un cortegiu, în frunte cu regele și principele moștenitor, având ca antemergători doi diaconi care aveau cădelnițe, dicherul și tricherul, urmați de reprezentanții Casei Regale civile și militare, membrii guvernului și înalții demnitari ai statului. Cortegiul era încheiat de preoți, diaconii care purtau ripide, icoane și arhiereul cu Sfânta Cruce.’
Nicolae Iorga
