Legendele bune și rele urzite mereu în jurul lui Eminescu i-au sporit enorm veșnicia. După ce unii au încercat să-l arunce ca pe un ‘cadavru în debaraua’ minimalizării și a deprecierii, alții au vrut să-i amenajeze soclul canonizării și întronizării în sinaxarul ortodox românesc. Unii și-au construit o operă pe seama lui, dar cei mai mulți s-au construit ca ființă spirituală, luându-l ca model.
Vorbim aici de cunoaștere și ignoranță, două manifestări polare care spun multe despre pendulările noastre existențiale, două vanități care, întinse la extrem, riscă să acopere adevărul cu deșertăciuni. Însă înțelegerea bună, cunoașterea corectă a biografiei și creației lui Eminescu, dar și a oricărui fenomen întemeietor, ne poate zidi frumos, senin, vertical, ca o turlă de biserică. Este ceea ce sugerează filologul Dan Toma Dulciu, autor al unor studii și cărți despre viața și opera marelui nostru poet național, care, plecând de la lucruri mici, o fotografie, un film, arhive neatinse de ani buni, a reușit să întocmească fortărețe pentru cei ce se pierd în ceață.
Domnule Dan Dulciu, ați scris și cercetat multă vreme documente legate de Eminescu. Ați scormonit în arhivele naționale și străine, ați decriptat simboluri grafice la care nimeni nu s-ar fi gândit, ați descoperit lucruri inedite și semnificative despre poet, ați contracarat atacuri stupide și ipoteze năucitoare cu privire la unele aspecte din viața sa. De ce acest lucru? Mai există un Eminescu necunoscut?
Puține lucruri pot fi spuse despre pasiunea mea față de Eminescu. De douăzeci de ani, însă, am încercat să studiez mai aprofundat biografia poetului, gândindu-mă că este o obligație morală, în primul rând a vremurilor actuale, și anume aceea de a-l pune într-o altă lumină pe Eminescu decât aceea în care unii dintre detractori au încercat să-l așeze. Practic, Eminescu este ținta tuturor umorilor negative ale unora care încearcă să se afirme prin împroșcarea cu noroi a lui, și nu prin propria operă. Sunt arabist, dar asta nu m-a împiedicat să mă apropii și de alte zone de cunoaștere, cum ar fi eminescologia, criptologia, orientalistica etc.
Pe undeva, metafizic, desigur, există o intersecție cu preocupările lui Eminescu.
La el, universul cunoașterii este atât de vast, încât ne-ar trebui câteva vieți ca să parcurgem măcar liniile esențiale ale acestuia. În ultimii ani, fiind apropiat de un recunoscut eminescofil – reține, noi nu spunem niciodată eminescolog, pentru că, lăsând la o parte sensul peiorativ pe care li-l dădea la un moment dat George Călinescu celor care scormoneau prin biografia, prin desuurile intime ale poetului, ca să spun așa, noi, eminescofilii, suntem cei care îl iubim pe Eminescu, ca urmare micile noastre găselnițe sunt pur și simplu un fel de ofrandă adusă lui Eminescu. De aceea, prin activitatea mea legată de localul Capșa am căutat să aflu acele legături dintre Capșa și Eminescu, iar episodul 28 iunie 1883, când Eminescu dorea să alerteze Europa, prin intermediul diplomatului american dr. Eugene Schuyler, cu privire la fărădelegile criminale ale politicienilor de la București, comise împotriva reprezentanților oprimatei nații române din Transilvania, mi-a oferit ocazia să prezint o altă ipoteză față de înlăturarea poetului din viața publică. Eminescu a fost atunci efectiv scos din ziaristică, din viața politică pe care o critica vehement ca editorialist la ‘Timpul’, devenind nu un simplu muritor, ci un proscris.
S-a scris atunci că a făcut o criză de nebunie și a trebuit internat.
Momentul acela a fost atât de diferit interpretat de unii cercetători, încât m-am gândit că n-ar strica să prezint o variantă mai aproape de realitate, bazată pe documentele vremii, aceea care ținea cont de faptul că Eminescu lucrase în tinerețea sa în calitate de funcționar diplomatic la Berlin, cunoștea toate dedesubturile activității de diplomat. În fond, ce sunt toate acele press review pe care le realizează la ‘Timpul’? Citea ziare din Germania, din Austro-Ungaria, le comenta, cum făcea și ca diplomat. De aceea, ținând cont că la Capșa a fost primul sediu al Ambasadei SUA în România, că acolo mai aveau reședința și încă alți câțiva politicieni și diplomați străini, am interpretat momentul 28 iunie 1883 ca pe un strigăt de revoltă al lui Eminescu în fața reprezentanților unor puteri străine față de schimbarea liniei politice a Guvernului Brătianu. Guvernul trădase interesele naționale ale românilor, mai ales pe ale celor de dincolo de munți, în dorința de a intra într-o alianță și de a potoli aversiunea Vienei, a Berlinului față de năzuința românilor de unificare. Deci este unul dintre studiile în care am căutat să prezint o interpretare a momentului culminant 28 iunie, când Eminescu trebuia arestat și, pentru că nu o puteau face, atunci l-au internat cu forța. Am scris o carte intitulată ‘Eminescu și diplomația’, apărută la Editura Universitară în 2008, care reunește aceste chestiuni legat de raporturile lui Eminescu cu diplomația.
Dețineți o fotografie în care poetul se află alături de alți artiști ai anului 1887. Este valoros și relevant acest document?
Fotografia a aparținut unui bătrân colecționar, eu nu am făcut altceva decât s-o valorific și s-o popularizez. Este o fotografie inedită din 1887, unde Eminescu este alături de Veronica Micle, iar toate personajele de aici au o poveste a lor. Domnul din prim-plan, cu mustață, a fost identificat ca fiind Caragiale. Poza este făcută în fața Hanului lui Manuc, care se chema înainte hotel Dacia. Aici, I. D. Ionescu prezenta spectacole de revistă. Se află și Biserica ‘Sfântul Ion’, nu apăruse Hala Unirii, iar Dâmbovița era proaspăt canalizată, refăcută taluzarea și gardul protector. Am întâmpinat ecouri pozitive pentru că, într-adevăr, se dovedește că, dacă încerci și scormonești în arhivele vremii, e posibil să mai găsești și alte imagini ale lui Eminescu. În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruința Veronicăi. Însănătoșit, poetul își reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din ‘Eneida’ lui Virgiliu. Locuia într-o odăiță de la etajul al treilea al clădirii Mercuș, din Piața Teatrului, unde se afla redacția și tipografia gazetei ‘Lupta’, a lui Panu. Cunoscând aceste relatări, am sperat că, într-o bună zi, se vor descoperi noi fotografii ale lui Eminescu, necunoscute până în prezent.
Cu o panoplie imagistică diversă, am putea realiza cum era Eminescu în realitate, probabil altul, diferit, față de tabloul consacrat din manualele școlare.
Am fost în ultimii ani și la Praga, și la Viena și sunt mândru că am descoperit poze aparținând aceluiași fotograf, Jan Tomáš, care a realizat tabloul acela angelic, visător, al poetului la 19 ani, cea mai popularizată imagine a lui Eminescu. Ea este răspândită în milioane de exemplare, pe timbre, pe coperți, tablouri, manuale, nu este ziar care să nu fi publicat acest portret. Chipul lui Eminescu, atât de cunoscut românilor, mai ales din fotografia făcută în vremea studenției, la Praga, în toamna anului 1869, de maestrul fotograf Jan Tomáš, din Piața Sfântul Venceslas, este modelul ideal al ființei geniale, imaginea clasică a poetului-nepereche. După clișeul original s-au realizat șase fotografii, dintre care o poză era necesară îndeplinirii formalităților de înscriere la Universitatea din Viena, iar altele au fost dăruite lui Slavici, Miron Pompiliu și ‘unei femei dragi’. Alte portrete ale lui Eminescu abia de pot fi recunoscute. Din punct de vedere afectiv, asemenea fotografii sunt percepute cu reticență, în mentalul colectiv prevalând chipul angelic al poetului la 19 ani.
Unele dintre documentele fotografice păstrează fizionomia caracteristică vârstei, redând fie un chip juvenil (cum este, de exemplu, portretul numit de George Călinescu ‘Eminescu la 16 ani’), altele sunt pline de vitalitate și forță, specifice perioadei de maturitate. De remarcat cea de-a doua fotografie, făcută la București de F. Duschek, în anul 1880, precum și ce-a de a treia, lucrată în atelierul lui Nestor Heck, la Iași, în anii 1884-1885. Ultima fotografie, realizată în atelierul fotografic al lui Jean Bieling din Botoșani, în perioada 1887 – 1888, redă chipul de nerecunoscut al unui om îmbătrânit prematur. Să fie, oare, acestea singurele fotografii ale lui Eminescu? Categoric, nu! Mărturii credibile, aparținând unor contemporani ai poetului, atestă existența și a altor fotografii, ulterior pierdute. Iată ce spune Augustin Z. N. Pop: ‘În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul curant’. ‘Slavici informează că a văzut și reținut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant la Odesa’. Același Augustin Z. N. Pop continuă: ‘Într-un album al Veronicăi – cum atestă Slavici – s-a aflat și o fotografie, din aprilie 1888, făcută la Botoșani, înfățișând-o pe poetesă alături de Eminescu. Autorul ‘Pădurenilor’ susține că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, fotografie extrem de interesantă, ulterior pierdută în avatarurile vieții acestuia, cu atâtea alte vestigii literare.
Așadar, credeți că cercetătorii ar mai putea trăi mult și bine de pe urma poetului.
Sigur. O dovadă a faptului că există încă manuscrise sau documente ce așteaptă să fie descoperite este și apariția volumului de scrisori inedite Veronica – Eminescu, ‘Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit’, la începutul anului 2000. Există și alte fonduri documentare care ar mai putea păstra referiri la Eminescu fără să fie scrise explicit. Eu însumi, prin anii 1991, am descoperit în arhiva Ministerului de Externe manuscrise Eminescu pe care le-am publicat în 1997, la Botoșani, împreună cu Ion C. Rogojanu, unul dintre cei mai cunoscuți bibliofili și păstrători ai memoriei lui Eminescu. De aceea, aș putea să sugerez tinerilor de astăzi că sunt atâtea lucruri de făcut în legătură cu Eminescu, încât nu trebuie decât puțină pasiune și dragoste pentru cercetarea operei și biografiei lui Eminescu. Sunt multe fonduri care pot ascunde documente Eminescu și mă gândesc la Vatican – în 1883, când Eminescu a avut o atitudine aproape radicală în ceea ce privește raporturile Bisericii Ortodoxe cu Vaticanul, atitudine care, evident, a fost consemnată în rapoartele Nunțiului Apostolic și trimise la Roma. De asemenea, am sugerat în studiile mele existența unor rapoarte diplomatice trimise de emisarul american de la București, în 1881-1883, Departamentului de Stat american, pentru că Eminescu era reprezentantul cel mai avizat al opoziției față de regimul aflat atunci la putere în România și nu putea să-i scape unui bun prieten al său, e vorba de dr. Eugen Schuyler, cel care cunoștea limba română, care era ziarist ca și Eminescu și pe care-l întâlnea în saloanele familiei Kremnitz. Ei bine, putem vedea și dacă rapoartele diplomatice trimise de la București evocă persoana lui Eminescu. În al treilea rând, aș putea spune că și la Berlin mai pot apărea surprize. Și anume, toate telegramele trimise în țară de către Eminescu aveau o copie și la poșta centrală de la Berlin. În arhiva Ministerului de Externe, la dosarul relațiilor României cu Germania în perioada în care și poetul își desfășura activitatea sunt pagini lipsă. Nu spunem acum în ce împrejurări s-au volatilizat, dar asta nu înseamnă că nu există o copie și în arhivele germane. Iată, pentru tinerii cercetători există și această cale de a afla alte lucruri despre contextul politic, diplomatic în care, eventual, Eminescu este prezent. În fine, sunt, de asemenea, și arhive în țară care nu sunt suficient de bine cercetate. Eu chiar evocam posibilitatea realizării unui Fond național ‘Mihai Eminescu’ în care să fie reunite, în formă digitală, documentele de la Academia Română, opera scanată a poetului, a celor peste 14.000 de file de manuscris, de la Arhivele Statului, de la Muzeul Literaturii Române, Casa Pogor, Memorialul de la Ipotești, colecționarii particulari. Sigur, pași au fost făcuți. Puțină lume știe de firma Petar din Botoșani care, în urmă cu aproape 10 ani, a scanat opera edită a lui Eminescu, volumele ediției Perpessicius. Această operă fundamentală se găsește pe internet, la o adresă la care puțini s-ar aștepta – eminescu.petar.ro. Cu alte cuvinte, fără să ceară un ban de la Academia Română, de la Ministerul Culturii, omul acesta, din dragoste pentru Eminescu, a scanat toate acele mii de pagini ale operei poetice. E greu în ziua de azi să deții toate acele 16 volume, mai ales, primele volume de după 1939. Eu cred că s-ar putea aduna într-un portal național, digital, tot ceea ce înseamnă bibliografie Eminescu, iconografie, ediții, manuscrise, critică literară, istoriografie, evocări etc. Toate acestea ar trebui reunite într-un singur loc pentru că viitorii specialiști, viitori cercetători ai operei lui Eminescu pot găsi aceste informații reunite într-un loc accesibil, din Australia până în SUA, de la București la Văscăuți. Acesta este idealul meu și ar trebui strânse forțele capabile care să le adune dintr-un imens puzzle. Ar fi benefic dacă Biblioteca Metropolitană din București ar găzdui acest portal și să interconexeze toate bibliotecile, cum ar fi Biblioteca de la Botoșani, Biblioteca Națională, a Academiei etc. Nu este o utopie, lucrurile se pot face cu determinare, cu pasiune și cu voluntariat.
Tot dvs. vă datorăm și scoaterea la lumină a primului film despre Eminescu. Este vorba despre aceeași năzuință de a descoperi documente semnificative despre poet?
În 2007, am solicitat Centrului Național al Cinematografiei să-mi arate primul film documentar intitulat ‘Eminescu, Veronica, Creangă’, realizat în 1914, pe care jurnalistul și poetul Miron Manega l-a redat lumii întregi prin intermediul internetului. Este considerat cel mai valoros film al tezaurului cinematografic românesc pentru că, față de cele câteva minute din celebrul film ‘Independența’ din 1912-1913, acesta este aproape complet. Are 21 de minute și evocă personaje contemporane lui Eminescu. Sunt rudele lui Creangă, locurile prin care a pășit Eminescu, imaginea casei poetului de la Ipotești. Casa aceasta a trecut prin numeroase modificări, a fost demolată și mereu reconstruită, iar ceea ce vedem acum la Ipotești nu este decât o creație de sfârșit de secol XX. Dar acolo, în acest documentar, se găsește imaginea fidelă a casei lui Eminescu. Practic, este un exemplu că putem să găsim în locuri în care nu ne gândim lucruri legate de biografia poetului. Ar trebui cercetate Arhivele Naționale și fondurile unor spitale din București, să vedem dacă mai putem găsi ceva legat de internarea lui Eminescu, de medicii care l-au tratat, diagnostic și medicație etc.
Investigațiile dvs. nu se opresc aici. Ce alte noi piste ați identificat?
La biserica la care merg eu în Balta Albă vine și o strănepoată de-a lui Eminescu. Iată, sunt atâtea subiecte care ne aduc aproape de poet. Ea este din ramura lui Matei, fratele lui Eminescu, al cărui fiu, colonelul Gheorghe Eminescu, autor al unei monografii Napoleon, a trăit până în deceniul al 9-lea al secolului trecut. Acest bunic al ei, căpitanul Matei Eminescu, a fost singurul care, prin descendenții săi, a dus mai departe numele. Dar ea stă retrasă și nu știe prea multe despre poet.
Am descoperit, de exemplu, un colecționar care deține cufărul de călătorie al lui Eminescu, este Cristi Ștefănescu, am identificat, de asemenea, existența unui ceas marca Breguet, care era unul dintre cele mai scumpe și mai valoroase obiecte de atunci, la 1882, pe care le putea avea un român. Costa 40 de galbeni – cu 40 de galbeni cumpărai o moșie – și erau bani dați de tatăl său care vânduse pământul de la Ipotești și care dorise să-i lase ziaristului Eminescu un ceas. La ora actuală, un astfel de ceas Breguet au președintele Sarkozy, prim-ministrul Putin, regina Elisabeta a II-a, dar atunci avea și Eminescu. Era o familie înstărită care înțelegea importanța educației. Trebuie să știm că era un efort pentru Gheorghe și Raluca Eminovici să țină un copil la studii, la Praga, unul, la Berlin, altul, la București, altul, la Cernăuți. Lucruri mărunte, în fond, dar care evocă o imagine din ce în ce mai reală a mitului Eminescu.
Mai este Eminescu un mit?
Eminescu este un brand național, dar nu este folosit cum trebuie. Noi dăm bani pe o frunză, dar brandul Eminescu este lăsat în uitare. Se pot face atâtea lucruri! Eu aș încuraja un întreprinzător particular să comercializeze obiecte de papetărie cu înscrisuri Eminescu, unelte de scris, suvenire, o mapă de birou, un set alcătuit din pix și stilou, busturi miniaturale. Eu am și început să fac așa ceva, am comandat un tablou, o pictură în ulei, care cuprinde ediția princeps a poeziilor lui Eminescu, lucrare ce poate fi pusă în birou. Desigur, și alte obiecte pot fi reproduse și miniaturizate, cum este cufărul, ceasul, inelul etc. Se vând atâtea mona lise și napoleoni, de ce nu am face și noi la fel cu Eminescu?
Cunoașterea distruge ignoranța, numai că mama ignoranților este mereu gravidă. Sunt mulți oameni care văd în Eminescu simbolul, poate ultima speranță întru mai bine, pentru că opera lui este valabilă și pentru secolul al XIX-lea, și pentru secolul al XX-lea și pentru cele viitoare. Gândiți-vă la Platon, Homer, Aristotel, Sofocle, Euripide… (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, ediția din data de 15 ianuarie 2011)
