‘Înainte vreme, la noi, ca și în Europa Occidentală, nebunii erau socotiți ca oameni în care sălășluiește diavolul. De aici și numele ce li s-a dat la noi, numele de îndrăciți. Plecând de la aceste idei, occidentalii civilizați îi chinuiau în mod îngrozitor pe nebuni, chipurile să scoată dracii din ei. La noi, pentru că eram oameni mai puțin civilizați, în schimb mai omenoși și mai temători de Dumnezeu, nebunii erau trimiși la mănăstiri, unde erau izolați și supuși rugăciunilor.’
Cuvintele doctorului P. Gh. Samarian, scrise în jurul anului 1940, subliniază, pe de-o parte, legătura profundă și complexă existentă de-a lungul vremii între nebunie și religie, în cazul de față creștinismul, și încearcă să opereze o distincție între atitudinea față de ‘nebuni’, ‘smintiți’, a locuitorilor și autorităților Principatelor Române, în comparație cu practicile existente în Occident.
În acest spațiu există o ruptură clară între practicile ‘creștine’ față de nebuni și psihiatria modernă, o diferență discutată în termeni de întuneric și lumină. La 1895, încă sub impulsul unui scientism militant, doctorul George Mileticiu scria că ‘istoria psihiatriei formează pagina cea mai neagră din istoria culturii omenirii’. În opinia sa, creștinismul (luat în genere) a exclus orice practică ‘științifică’ din tratarea alienaților, rezumându-se la misticism, exorcism și superstiție. Mai mult, ‘creștinismul n-avea compătimire pentru niște ființe cuprinse de draci și de satana’. A fost necesar efortul uriaș al unor oameni de știință, cu idei umaniste, pentru ca nebunii să nu mai fie chinuiți. Gestul lui Philippe Pinel, ‘apostolul umanității’, de a scoate din lanțuri pe alienații Franței, în vremurile de început ale Marii Revoluții, este socotit drept unul întemeietor în acest sens.
Nu este locul să discutăm în amănunt această chestiune extrem de complexă. Trasând doar câteva direcții, este limpede că atitudinea față de ‘smintiți’ în Occident în perioada premodernă și modernă este strâns legată de marile spaime ale ‘urgisitului’ veac al XIV-lea (marea ciumă), vânătoarea de vrăjitoare, avatarurile Reformei și Contrareformei și dorința de atingere a unei religii ‘pure’. Nebunii nu sunt niște bieți oameni cu mințile rătăcite, ci sunt asimilați adesea vrăjitorilor, agenților diavolului, sfârșind în multe cazuri pe rug. Mai târziu, spre secolul al XVII-lea, în azilurile sau spitalele conduse de diferite congregații religioase sau de autoritățile statului s-au introdus diverse metode ‘științifice’ atroce (adevărate mecanisme infernale) prin care se încerca să fie însănătoșiți cei închiși.
Ruguri și asemenea metode barbare nu au existat în Principatele Române. Acest lucru nu înseamnă că situația alienaților era una roză. Dimpotrivă, lanțurile au fost la ordinea zilei până la jumătatea secolului al XIX-lea, iar mijloacele puse la îndemâna acestor nenorociți erau adesea foarte puține. Cu toate acestea, în pofida spaimelor stârnite inevitabil, nebunii au fost priviți de către societatea românească mai mult ca persoane demne de milă, de compasiune, decât de pedeapsă. În cunoscutele legiuiri ale lui Vasile Lupu și Matei Basarab din veacul al XVII-lea se arăta limpede că ‘dacă cineva este nebun sau lipsit de minte și ucide, ca de exemplu un tată pe fiul său, nu va fi pedepsit, pentru că pedeapsa de a fi nebun îi ajunge’. Sau: ‘cel care ar fi sfătuit pe un nebun să omoare va fi pedepsit, iar nebunul nu’.
Nebunii cădeau în sarcina mănăstirilor, asemenea cerșetorilor, orfanilor și tuturor celor fără căpătâi, ctitorii prevăzând adesea în mod explicit sume pentru ajutorarea acestor nevoiași. Cei violenți erau ținuți în chilii, adesea în lanțuri, în timp ce ceilalți rătăceau din mănăstire în mănăstire, în special la acelea care posedau moaște și icoane făcătoare de minuni sau existau preoți vestiți că au putere să scoată duhurile, molitfele Sfântului Vasile cel Mare fiind la mare preț. Bolnavii aveau încredere că acolo ei își vor afla liniștea, concepție care nu s-a stins nici azi în conștiința românilor. De aceea, nașterea azilului modern de psihiatrie la noi nu se face în opoziție cu Biserica.
Reforme la începutul veacului al XIX-lea
Regulamentul Organic joacă în această privință, ca în multe altele, un rol hotărâtor. Sub influența dezbaterilor din jurul acestuia, s-a discutat și în Moldova și Țara Românească de necesitatea reorganizării serviciilor sanitare și filantropice, totul în strânsă legătură cu problema averilor mănăstirești.
Cum averile mănăstirilor închinate scăpau pe mai departe controlului autorităților românești, în ambele țări s-a încercat reorganizarea vieții economice a mănăstirilor pământene, astfel încât acestea să-și poată împlini menirile pentru care au fost ctitorite, apărând și ideea unei ‘specializări’, pentru o mai mare coerență. Astfel, în Țara Românească se prevedea ca toate mănăstirile pământene să treacă sub administrarea Mitropoliei și a Logofeției treburilor bisericești, iar o Casă Centrală să administreze sumele de bani obținute din exploatarea bunurilor acestora. În regulamentul acestei organizări mănăstirești se prevedea ‘pentru primirea și ținerea celor smintiți o mănăstire ce se va socoti cuviincioasă pentru această trebuință’. Prin urmare, se dorea adunarea tuturor alienaților de unde erau risipiți la un loc, pentru a beneficia de o îngrijire mai bună.
La 12 noiembrie 1837, Sfatul bisericesc și Departamentul credinței au ajuns la un acord ca Mănăstirea Negoești din sudul Ilfovului (pentru Muntenia propriu-zisă) și Mănăstirea Jitia din sudul Doljului (pentru Oltenia) să primească în sarcină întreținerea bolnavilor, mai ales că ele dispuneau de averi multe, care nu făceau necesare noi fonduri de la Casa Centrală.
Aceste mănăstiri erau însă închinate, și însuși patriarhul Constantinopolului a protestat pe lângă domnie, care, și din cauza presiunilor rusești, a trebuit să cedeze. În aceste condiții, Mitropolia a decis ca, provizoriu, alienații să fie internați la Schitul Malamuc sau Balamuci, vestit ca loc de vindecare pentru cei care ‘balamuțeau’ (aiurau). De la numele acestui schit a apărut în limba română cuvântul ‘balamuc’.
Schitul era foarte sărac, lipsit de condiții, astfel că Mitropolia și Logofeția credinței au făcut eforturi mari să asigure cele necesare traiului acestor nenorociți. Mai mult, marele vornic Mihai Ghica, fratele domnitorului Alexandru Ghica, propunea în octombrie 1838 dezvoltarea, măcar provizorie, la Malamuc, a unui adevărat ospiciu modern în care ‘să se orânduiască un doctor și un deosebit cinovnic sub denumire de spitalagiu’, precum și alte măsuri menite să îmbunătățească ‘căutarea și îngrijirea pătimașilor de la arătatul loc’.
În primăvara anului 1839, Departamentul trebilor bisericești înainta domnitorului Alexandru Ghica un raport prin care arăta că, din pricina ploilor puternice, râul Prahova crescuse foarte mult și săpase malul pe care se afla construit Schitul Malamuc, existând pericolul de prăbușire a clădirilor în care se aflau cerșetorii. În aceeași perioadă, Eforia Caselor făcătoare de bine raporta că, din cauza distanței, este foarte greu să fie asigurată asistența medicală pentru viețuitorii de acolo. Din acest motiv, domnitorul hotărăște la 27 mai 1839 ca cerșetorii să fie mutați la Mărcuța.
Mutarea ‘smintiților’ la Mărcuța
Probabil, prin mutarea cerșetorilor la Mărcuța, domnitorul încerca și să forțeze familia Ipsilanti să aplice prevederile din actul de danie al ctitorilor, dar nu există documente care să ateste că familia Ipsilanti s-a interesat de problemele diverșilor dezmoșteniți adăpostiți între zidurile mănăstirii. De fapt, în mod oficial, așezămintele de caritate nu aveau legătură cu mănăstirea. Căile de intrare a autorităților muntene în spațiul mănăstirii au fost mai ocolite.
În anul 1828, în momentul ocupației Bucureștiului de către ruși, izbucnise o ciumă devastatoare, iar hanul mănăstirii a servit drept sediu al Comisiei cercetării bolnavilor de ciumă. Odată cu răspândirea flagelului s-a decis, în aprilie 1829, să se construiască spitale de ciumați cu trei-patru mii de paturi, pe la mănăstirile din jurul Bucureștilor (Văcărești, Mărcuța, Băneasa). Singurul construit a fost spitalul de la Mărcuța, deoarece între timp epidemia s-a potolit. Clădirile au servit o perioadă pentru încartiruirea trupelor rusești, ele fiind preluate ulterior de către reprezentanții Departamentului treburilor dinăuntru. Din acest motiv, aceste clădiri nu au fost date familiei Ipsilanti în 1835. Pentru o perioadă, în aceste clădiri au fost adăpostite prostituatele bolnave, ‘spre căutare’, întreținerea lor căzând în seama Sfatului orășenesc al capitalei. Cum spitalul de la Mărcuța era printre puținele clădiri suficient de mari pentru a adăposti un număr însemnat de oameni, mutarea cerșetorilor de la Malamuc aici era o opțiune logică. Întreținerea acestora era asigurată de Eforia Caselor făcătoare de bine.
Cum apa Prahovei continua să amenințe Schitul Malamuc și clădirile în care rămăseseră găzduiți ‘smintiții’, Logofătul credinței propunea să se rezolve situația alienaților existenți în Țara Românească, pe baza propunerilor din octombrie 1838, ca să se găsească în sfârșit o mănăstire care să fie ‘pentru totdeauna pentru smintiți’, unde aceștia să beneficieze de asistență medicală de specialitate. Ideal era o mănăstire aproape de București, însă nici una, în afară de Mărcuța, nu avea spațiul necesar. Până la construirea unui local special, bolnavii de la Malamuc au fost transferați, provizoriu, la Mărcuța, sub îngrijirea Logofeției treburilor bisericești. Acest ‘provizorat’ se va întinde aproape un secol.
Cum aglomerarea ‘smintiților’ și cerșetorilor la Mărcuța impunea de urgență prezența unui doctor, Ioan Fălcoianu, eforul Caselor făcătoare de bine, și Constantin Bălăceanu, logofătul treburilor bisericești, înaintează domniei rapoarte cu propunere de angajare a unui medic care să aibă grijă deopotrivă de cerșetori și ‘smintiți’. Situația de la Mărcuța este luată în discuție de administrația domnească la sfârșitul lunii decembrie 1839 și în ianuarie 1840. Cu acest prilej se decide ca Ioan Fălcoianu să aibă în grijă deopotrivă pe cerșetori și pe ‘smintiți’, urmând ca Logofeția bisericească să achite costurile pentru bolnavii mintali. Tot cu acest prilej, sub influența aceluiași Mihai Ghica, este înaintat un proiect ‘pentru întocmirea unui spital de smintiți și căutarea lor’, semnat de A. Carazisu, K. Alexandridi, F. Rasti, N. Gusti, V. Formion, proiect care respecta cele mai moderne concepții ale timpului în ceea ce privește siguranța, igiena și tratamentul bolnavilor.
Astfel, la capitolul ‘Tratament’, se prevedea: ‘Tratamentul smintiților rămâne cu totul la știința doctorului și cunoștințele speciale ce trebuie să aibă întru aceasta. Însă cea dintâi îndatorire ce se pune atât asupra doctorului, cât și a celorlalți în acest spital este blândețea și răbdarea. Este oprit de a bate sau a lovi un smintit la orice întâmplare. Lanțurile, fiarele și alte mijloace înspăimântătoare sunt cu totul oprite. Mijlocul de înfrânare, astâmpărare sau pedeapsă a smintiților este carnizola (cămașa de forță). Monomaniacii cei liniștiți și care nu au nici o aplecare a fi vătămători nici însuși lor, nici altora, să se plimbe în slobozenia lor. Cei ce au aplecare a face vătămare însăși lor sau altora, să se pună carnizola, cu care pot să se plimbe’.
Proiectul de creare a unui spital pentru ‘smintiți’ era aprobat la 26 ianuarie 1840, iar la 31 ianuarie, medicul Nicolae Gănescu era numit la Mărcuța ca să se îngrijească deopotrivă de cerșetori și alienații mintali. Aceste două date au fost considerate ca momentele fondatoare ale ‘Spitalului de smintiți de la Mărcuța’, doctorul P. Gh. Samarian apreciind că ele marchează ‘recunoașterea definitivă a superiorității culturii medicale și sufletești a doctorilor practicieni printre românii de atunci, care cu mult înaintea altor popoare au înțeles să legifereze tratamentul omenesc al semenilor noștri nebuni’.
Intenția domnitorului Alexandru Ghica era ca Mărcuța să fie numai un lăcaș provizoriu pentru bolnavii psihici, urmând a se construi un edificiu special pentru aceștia în zona Cotroceni. Vremurile nu au permis însă acest lucru. În timp, Mărcuța devine cel mai important spital pentru alienați din Vechiul Regat, fiind reorganizat după 1868 de marele profesor Alexandru Sutzu, întemeietorul psihiatriei românești. Aici, pentru o perioadă, a fost tratat și poetul Mihai Eminescu.
Spitalul de la Mărcuța a funcționat până la 1924, când, în sfârșit, se inițiază construirea unui edificiu modern, în zona Berceni. Biserica, ruinată de vremurile tulburi și de indiferență, va fi în cele din urmă refăcută și funcționează în prezent ca parohie, ducând mai departe destinul de excepție al uneia dintre cele mai vestite așezăminte religioase ale Bucureștiului.
Istoricul ‘Mărcuței’
Mănăstirea Mărcuța a fost fondată în anul 1587 de către vistiernicul Dan, care a și înzestrat-o cu moșiile Balaciu, Curatești, Gajani (care formează ‘vatra mănăstirii’) și cu moară pe apa Colentinei, precum și cu moșiile Străulești și Grozăvești din județul Ilfov.
Ulterior, averea mănăstirii a crescut considerabil prin generoasele donații ale unor mari boieri, precum familia Năsturel Herescu sau Dudescu, avere constând în moșii și mori răspândite în județele Ilfov, Teleorman și Prahova. Aceste danii au fost întărite printr-un hrisov al domnitorului Matei Basarab.
La 15 decembrie 1679, jupâneasa Vișana și armașul Theodor Marcu, urmași ai fondatorului, închină Mănăstirea Mărcuța Mitropoliei din București, ca metoc al acesteia.
Conform actului de fundațiune, averile Mănăstirii Mărcuța urmau să fie destinate întreținerii mănăstirii, a unor școli și pentru acte de binefacere. În timpul primei domnii muntene a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), Mitropolia Țării Românești a decis, în baza acestui act, să instaleze la Mărcuța un ‘ospiciu pentru săraci’. Urmare a acestei intenții, în anul 1779 a fost strânsă o importantă cantitate de materiale de construcții pentru începerea lucrărilor de refacere a incintei mănăstirii. Însă, la 21 mai 1780, un decret al domnitorului Ipsilanti arăta că ‘în anul 1780 mitropolitul Grigorie al Ungro-Vlahiei ar fi rugat pe hospodarul Alexandru Ioan Ipsilante să ia sub desăvârșita sa supraveghere și stăpânire de fondator Mănăstirea Mărcuța, metohul Mitropoliei, fiindcă se afla în ruină completă’.
Actul de preluare de către Ipsilanti a mănăstirii există, însă ‘donația’ mitropolitului Grigorie nu, constituind punctul de plecare a unei lungi dispute privind legalitatea înstrăinării unei părți importante din averile Mitropoliei, care se va acutiza în perioada când se va pune în discuție statutul mănăstirilor închinate.
Prin actul de preluare a mănăstirii, Ipsilanti reitera ideea că averile Mănăstirii Mărcuța vor fi folosite pentru întreținerea mănăstirii, a unor școli și pentru acte de binefacere. El reface incinta mănăstirii, fiind considerat al doilea ctitor al ei, și o înzestrează cu noi moșii și cu forță de muncă (robi țigani) din averile statului. Nu sunt date sigure dacă în vremea lui în mănăstire a funcționat vreo instituție de caritate, însă sunt dovezi că aici au funcționat diverse ateliere, menite a crește veniturile personale ale domnitorului. Nu la mult timp după preluarea Mărcuței, Alexandru Ipsilanti o închina Mănăstirii Halki de lângă Constantinopol, care era proprietate a familiei sale.
Cei care au contestat dreptul de proprietate al familiei Ipsilanti asupra Mărcuței au subliniat că, după scoaterea din scaun a lui Alexandru Ipsilanti, mănăstirea a fost administrată de ceilalți domni fanarioți, iar nu de egumenul de la Halki sau de membrii familiei. Din această perspectivă, Mărcuța era considerată pe mai departe o mănăstire pământeană, aflată sub administrația domniei Țării Românești. Nici în 1822, când principele Grigore Ghica încearcă să supună controlului statului mănăstirile închinate și nici în anul 1827 când, la presiunile Rusiei, se revine asupra deciziei, Mănăstirea Mărcuța nu a intrat sub regimul mănăstirilor închinate.
Însă, în anul 1835, averea Mănăstirii Mărcuța este reclamată de Elisaveta Ipsilanti, prin intermediul Consulatului rusesc. Influența rusească a fost suficient de mare ca autoritățile muntene să renunțe la gestiunea averilor Mănăstirii Mărcuța și să încredințeze acest lucru Elisavetei Ipsilanti. În mod oficial, Mărcuța era confirmată ca fiind închinată Mănăstirii Halki, proprietate a familiei Ipsilanti, actul fiind ratificat de principele Alexandru Ghica, deși ridicase și el la rându-i pretenții asupra mănăstirii. (Articol publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediția din data de 16 ianuarie 2011)
