Smerenia este haina lui Dumnezeu, spune Sfântul Isaac Sirul, iar înomenindu-se prin ea acoperă slava Sa ca să nu fie arsă zidirea la vederea Lui. Sfinții Părinți disting între feluri de smerenie și de mândrie, în raport cu omul și cu Dumnezeu. Smerenia începe cu iubirea față de semeni și implică recunoașterea faptului că sursa întregii noastre vieți biologice și spirituale este exterioară, este Dumnezeu. Nu este însă doar un act comprehensiv, de înțelegere rațională, ci de cunoaștere prin încercări și lupte de dobândire a virtuților.
În funcție de criteriul duhovnicesc luat în considerație, smerenia prezintă mai multe aspecte. După subiectul raportării, omul sau Dumnezeu, distingem două trepte. În acest sens, avva Dorotei explica: ‘Smerenia cea dintâi constă în a socoti cineva pe fratele său mai înțelept decât pe sine și întrecându-l pe el în toate și, simplu grăind, așa cum a zis sfântul acela (Apostolul Pavel, n.n.), în a se socoti pe sine mai jos decât toți. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârșită a sfinților (…) Aceasta se naște în chip firesc în suflet din lucrarea poruncilor. Astfel, sfinții, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoși’. Iar Sfântul Ioan Casian întărește acest adevăr: ‘Nimeni nu poate atinge țelul final al desăvârșirii, adică al curăției, decât numai printr-o umilință adevărată, pe care o arată mai întâi față de frați și apoi chiar lui Dumnezeu’.
Smerenia păcătosului și mândria dreptului
După criteriul treptei duhovnicești a iubitorului de Dumnezeu, putem deosebi o smerenie a păcătosului aflat în stadiul curățirii, una de mijloc, a celui care încă luptă cu patimile, și una desăvârșită, care este a celor nepătimași. Păcătosul care se umilește la inimă pentru greșelile sale calcă pe prima treaptă a luptei pentru smerenie. ‘Trebuie să știi, învăța Sfântul Ioan Gură de Aur, că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru; adu-ți aminte de fariseul și vameșul din Evanghelie. Iată ce spunea fariseul: ‘Mulțumesc Ție Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați, sau ca și acest vameș’ (Luca 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalțe mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameșul, care sta nu departe de dânsul.’ În continuare, sfântul punctează reacțiile vameșului: ‘Nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduință’. Prin răbdare, ‘săgeata vrăjmașului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, cununa de cinste’. Fiecare dintre noi este îndemnat să urmeze modelul vameșului, însă nu prin imitarea păcatelor acestuia, ci a cugetării smerite.
În gradul de virtute nedeplină, regăsim smerenia la cel aflat în stadiul luptei cu patimile, care se silește să identifice cu mintea sa motive pentru a se smeri. Smerit cu cugetul, dezvolta Isaac Sirul, nu îl putem numi ‘nici pe cel ce se smerește la amintirea păcatelor și greșelilor, când și le amintește înainte de a se simți zdrobit cu inima și de a coborî cugetarea lui din gândurile de mândrie în vremea pomenirii lor, deși și acest lucru e vrednic de laudă. Pentru că dacă mai are un gând de mândrie, încă n-a dobândit smerenia, ci încearcă să și-o apropie prin felurite meșteșugiri. Chiar dacă și acest lucru e vrednic de laudă, totuși încă nu are smerenia, ci o voiește, dar încă nu o are’. Pentru simplul fapt că te străpungi la inimă câteodată sau ai lacrimi la rugăciune, nu înseamnă că ai atins cerul smereniei. Spre exemplu, lacrimile la rugăciune, mai ales în prezența altora, pot fi aduse de către demoni, ca să te atragă spre slava deșartă și să îți faci impresii că ești special și deosebit de turma credincioșilor.
În completarea portretului acestui luptător pentru evlavie, Diadoh al Foticeii sublinia: ‘El are un cuget mai smerit din pricina neputinței trupului, sau a celor ce dușmănesc fără temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele’. Pe această treaptă persistă încă întristarea și descurajarea, în lipsa fericirilor pământești. ‘Dar tot cel ce se nevoiește a trebuit să treacă prin cea dintâi ca să ajungă la cea de-a doua’.
Smerita cugetare, însușirea firească a celor desăvârșiți
Sfântul Isaac Sirul distinge ca pisc al desăvârșirii smerenia suprafirească, harismă care se dă sfinților numai după ce au câștigat toate virtuțile: ‘Numai în desăvârșirea virtuților se poate dobândi smerenia’.
Cel desăvârșit, deși are fapte vrednice de laudă, le tăinuiește și se socotește în sinea lui ca fiind nimic. În același ton, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ‘Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se știe pe sine că a făcut multe și mari fapte bune, și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: ‘Cu nimica pe mine nu mă știu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine’ (1 Cor. 4, 4)’. Omul sfânt, continua Isaac Sirul, ‘n-are nevoie să caute pricini pentru cugetul său ca să se smerească, ci cel ce a dobândit-o pe aceasta în toate acestea în chip desăvârșit și firesc, fără să se silească. Căci el a primit-o în sine ca un dar (harismă) mare’. Această smerenie este prezentă în inima lui nu prin efort rațional-mental, ci ‘fără silă’.
Smerenia desăvârșită, întărea și Diadoh al Foticeii, ‘se ivește (…) când mintea e luminată de harul dumnezeiesc întru simțire și siguranță multă’. Atunci, ‘sufletul are smerita cugetare ca pe o însușire firească, întrucât, fiind plin de bunătate dumnezeiască, nu mai poate să se umple de slavă deșartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socotește pe sine mai smerit decât toți, în urma împărtășirii de bunăvoința dumnezeiască’. În starea aceasta, atletul duhovnicesc nu este impresionat de nimic din bogățiile lumii și ‘nu simte săgețile cumplite ale păcatului’.
Un simulacru de smerenie regăsim la omul care temperamental este blând și liniștit, nu dintr-o lucrare duhovnicească. Căci scrie: ‘Nu tot cel blând și liniștit, sau înțelegător și blând prin fire, a ajuns la treapta smeritei cugetări’.
Așa cum remarca și Sfântul Isaac Sirul, omul ‘nu învață decât prin încercări. Și fără încercare nu cunoaște smerenia’. Iar Diadoh al Foticeii spunea că ‘strălucirea smereniei’ nu o putem atinge ‘dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastră pătimirile povățuitoare, ca să lămurească voia noastră cea slobodă’.
Pentru a dobândi smerenia, nu ajunge să citim cărți sau să chemăm în mintea noastră gânduri smerite. Este nevoie să cunoaștem întru simțirea inimii că nu putem face nimic bun fără Dumnezeu. Dar întâi trebuie să trecem prin ‘cuptorul’ necazurilor, să ne simțim neputința și să înmulțim rugăciunile de cerere a ajutorului divin. ‘Iar când cineva cunoaște că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni și cu cât le înmulțește pe acestea, cu atât se smerește mai mult în inima sa. Căci, observa Isaac Sirul, nimeni, rugându-se și cerând, nu poate să nu se smerească. Iar ‘inima zdrobită și smerită Dumnezeu nu o va urgisi’ (Psalmul 50, 19).
Mai departe pe acest lung drum duhovnicesc, inima se smerește prin dureri și părăsiri povățuitoare din partea lui Dumnezeu, ceea ce are ca rezultat și oprirea minții din vagabondarea gândurilor: ‘Căci smerenia adună inima’. Așadar, omul smerit la inimă este un om concentrat, ‘adunat’, care se roagă cu mintea neîmprăștiată. Câștigul acestei rugăciuni concentrate este faptul că ‘inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mișcă în ea. Iar când omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de față ajutându-l, inima lui se umple îndată de credință și înțelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găsește ajutor și izvor de mântuire’.
În fața smereniei, diavolul este neputincios
Numeroase încercări și ispite sunt aduse de Dumnezeu peste cei care Îl iubesc. Astfel, ‘de multe ori îi înfricoșează cu patimile firii și cu alunecările în gânduri urâte și spurcate. Iar uneori, cu boli și neputințe trupești; și alteori, cu sărăcie, cu lipsa celor neapărat de trebuință. Și uneori, cu durerile unei frici cumplite și cu părăsirea și cu războiul arătat al diavolului, prin care obișnuiește să-i înspăimânte. Iar alteori, prin felurite lucruri înspăimântătoare’. Aceste necazuri sunt clopoțelul duhovnicesc prin care Dumnezeu îi cheamă pe iubitorii lui, ‘ca să nu cadă în somnul trândăviei, fie din pricina unor lucruri față de care cel ce se nevoiește e slab, fie pentru trezirea fricii de cele viitoare’.
Prin urmare, cu cât suntem mai treji, mai puțin leneși în lucrarea minții, suntem și mai smeriți, mai mulțumitori și avem prezența de spirit duhovnicească de a ne învinovăți pe noi înșine pentru tot răul care ni se întâmplă. Pentru mândrie se abat asupra noastră multe necazuri, ‘ca să fie deșteptată cugetarea’. Făcând fapte bune, omul trebuie să și vegheze în toată vremea ‘și să-și păzească sufletul și să cugete că e creat și, de aceea, ușor la cădere. Căci fiecare, fiind creat, are nevoie de puterea lui Dumnezeu, care să-l ajute’.
Omul smerit cu inima nu opune niciodată altuia scutul unui orgoliu care să îi apere egoismul rănit. Cel smerit nu poate fi jignit, supărat, stârnit la mânie. Însă în inima celui mândru crește ‘arborele fărădelegii’ despre care vorbea Marcu Ascetul, numind patimile amărăciunii, a mâniei și a supărării. Ne scapă adesea din vedere această legătură subtilă dintre mândrie și o banală supărare, o tristețe sau mânie. Omul smerit este împăciuitor și făcător de pace, dar cel mândru produce conflicte: ‘Prin mândrie se ațâță numai certuri, dar înțelepciunea este cu cel ce ascultă sfaturile’ (Proverbe 13, 10). Cel smerit este iubit de Dumnezeu, de oameni și chiar de fiarele sălbatice, care-și ‘pleacă capetele lor și ling mâinile și picioarele lui, căci din ele se răspândește acea mireasmă ce se răspândea din Adam înainte de cădere’. Mai mult, spunea Isaac Sirul, ‘chiar dracii, cu asprimea, cu răutatea, cu mândria cugetului lor, când se apropie de el, se fac una cu pământul. Și toată viclenia lor se prostește și uneltirile lor se destramă și răutățile lor se opresc’.
Celui mândru însă îi stau împotrivă și Dumnezeu, și oamenii (Luca 26, 41). Privirea sa disprețuitoare, mersul țanțos, limbajul arogant și sfidător, ironic, malițios și sarcastic nu atrag decât duhurile întunecate spre a-l face vas al răutății lor. Ba chiar, ‘cel mândru nu va mai avea nevoie de drac. Căci el însuși este drac și vrăjmaș și se războiește cu sine’, adăuga Sfântul Ioan Scărarul.
Omul trufaș nu se cunoaște deloc pe sine, remarca Sfântul Ioan Gură de Aur, întrucât își atribuie calități care sunt daruri de la Dumnezeu. Dar, ‘ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?’ (I Cor. 4, 7), îl întreba Apostolul Pavel pe cel mândru. În schimb, omul smerit, spunea Sfântul Ioan Casian, se păzește, de duhul mândriei, zicându-și, la dobândirea oricărei fapte bune: ‘Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine’ (1 Cor. 15, 10), ‘Fără de Mine nu puteți face nimic’ (Ioan 15, 5) sau ‘Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii’ (Psalmul 26, 1), sau ‘Nu a celui ce voiește, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, care miluiește’ (Rom. 9, 16).
Slava deșartă și discreția
Pe de altă parte, cel mândru caută să fie recunoscut, admirat, apreciat și slăvit de oameni. Aceasta este patima slavei deșarte, pe care Sfântul Ioan Scărarul o caracteriza ca fiind ‘risipirea ostenelilor, pierderea sudorilor, nepoata necredinței, înaintemergătoarea mândriei, înecarea corabiei în port’. După Sfântul Ioan Casian, slava deșartă este considerată ca început al mândriei, patimă care îi războiește mai ales pe cei desăvârșiți, care au biruit patimile desfrânării și mâniei.
Omul smerit este doar o prezență care transpare, devine vizibilă numai prin gesturile sale materiale, dar discrete până la diafan. El nu se compară decât cu el însuși și se consideră păcătos și că nu face nimic bun. Spre acest model duhovnicesc îndemna și Cuviosul Petru Damaschin: ‘Având cineva toată virtutea trupească și sufletească, să se socotească pe sine și mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind’. Iar Cuviosul Isaia Pustnicul adăuga: ‘Smerenia constă și în a nu se măsura cineva ca să constate până unde a ajuns prin vreo faptă a sa; a privi la ea cât de importantă, cât de mare, a nu o lua în seamă. Smerenia mai stă în: a nu se sfădi, în supunere, în a căuta mereu cu privirea în jos, a avea ochii morți; a te păzi de minciună, a nu te lăsa prins de vorbe deșarte, a nu te împotrivi nimănui, a te sili pe tine la osteneală, a răbda defăimarea, a urî odihna și a nu supăra pe nimeni’. Mai mult, una din calitățile smeritei cugetări, potrivit aceluiași autor duhovnicesc, constă în renunțarea la voia proprie în favoarea aproapelui, dar ‘întru cunoștință’, cu discernământ.
Tămăduirea mândriei
Sfântul Vasile cel Mare aprecia că cel mândru ‘se vindecă dacă crede în judecata celui care a spus: ‘Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har’ (Iac. 4, 6), altfel spus dacă se teme de judecata la care va fi supusă mândria’. Domnul Hristos însuși atrage atenția asupra urmărilor nefericite ale mândriei: ‘Oricine se înalță pe sine se va smeri’ (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11). Iar Marcu Ascetul spunea: ‘Când vezi vreun gând că-ți făgăduiește slava omenească, să știi sigur că-ți pregătește rușine’.
Ca și smerenia, mândria prezintă două forme: una în care te consideri mai presus de ceilalți oameni și îi disprețuiești, și una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile și reușitele (fizice, intelectuale, spirituale și materiale, sociale). Atunci când omul se concentrează pe sclipirea de bine și frumos din celălalt, fără a privi la defectele lui, are șansa de a se feri de prima formă de mândrie. Mai mult, așa cum învață avva Dorotei: ‘A se socoti mai prejos de toți se opune mândriei celei dintâi. Căci cum se poate socoti pe sine mai mare decât fratele său, sau înălța în ceva, sau defăima, sau disprețui pe cineva, cel ce se socotește pe sine mai prejos de toți’. De asemenea, acceptarea ocărilor, a batjocurii, a necinstei sau defăimărilor sunt ‘leacuri tămăduitoare ale mândriei’.
Iar al doilea tip de mândrie se vindecă prin rugăciunea neîncetată: ‘Cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învrednicește să izbutească în ceva, știe de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească și nu se poate mândri, nici nu-și pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu și Lui îi mulțumește pururea și pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui și să se arate slăbiciunea și neputința lui’.
Mai mult decât orice altă patimă, mândria nu se poate tămădui prin eforturi proprii. Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat un cuvânt care, până astăzi, stârnește în fiecare din noi o bună neliniște: ‘Pe cei neînfrânați poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu’.
Să umblăm în toate zilele în duhul smereniei, care nu înseamnă să ne punem mai jos decât ceilalți, într-o coregrafie ce presupune o coborâre de pe un loc mai înalt. Omul smerit nu coboară de undeva, ci se recunoaște cu realism duhovnicesc a fi nimic și cel din urmă. ‘Cel smerit, spunea Sfântul Macarie cel Mare, nu cade niciodată. Unde ar putea să cadă acela care se află mai jos decât toți?’ (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 13 februarie 2011).
