Taina Sfântului Botez a reprezentat o temă predilectă și pentru câțiva autori patristici care au fost incluși în colecția Filocaliei. Sfinții Diadoh al Foticeii și Marcu Ascetul sunt cei care au dedicat pasaje generoase sau lucrări cuprinzătoare pentru a clarifica efectele Botezului asupra celui care îl primește.
Confruntați cu erezia mesaliană, care nega o îndepărtare totală a demonilor din interiorul sufletului uman după efectuarea Botezului, atât Sfântul Diadoh al Foticeii, cât și Marcu Ascetul s-au văzut nevoiți să apere eficacitatea Tainei. Ne vom ocupa în cursul a două materiale de contribuția Sfântului Diadoh al Foticeii, urmând ca, după aceea, să analizăm operele incisive ale Sfântului Marcu Ascetul.
Sfântul Diadoh al Foticeii – un mesalianist moderat?
H. Dörries a fost unul dintre primii cercetători occidentali care au încercat să ofere o analiză obiectivă asupra raporturilor Sfântului Diadoh al Foticeii cu erezia mesaliană. Rezumând concluziile acestuia, Enrico Norelli consideră că ‘multă vreme s-a subliniat influența lui Evagrie Ponticul asupra lui Diadoh, care a fost catalogat drept adversar al mesalianismului; studiile lui H. Dörries au demonstrat însă că el e mai degrabă reprezentantul unui mesalianism moderat și că influența lui Macarie este mai mare decât a lui Evagrie. Diadoh se deosebește de acesta în special prin faptul că acordă o mare importanță experienței și percepției sau simțului (aisthêsis) intern, cu valoare de criteriu decisiv în discernerea duhurilor. Îl apropie de mesalianism – și îl separă de un adversar necruțător al acestei orientări, cum este Marcu Monahul (Ascetul, n.r.) – și convingerea sa că, deși botezul ne curăță de păcate, nu purifică și duplicitatea voinței, consecință a păcatului (cap. 78)’ (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. II/2, trad. Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 313). Opinia exprimată aici de H. Dörries și Enrico Norelli nu poate fi considerată sustenabilă din punct de vedere ortodox. Cu toate că influența lui Macarie asupra Sfântului Diadoh este mai mare decât cea a lui Evagrie Ponticul, acest aspect nu demonstrează deloc un atașament al său față de doctrina mesaliană. Mesalienii considerau că Sfintele Taine nu pot alunga influența demonică din interiorul persoanei umane și că diavolul și Dumnezeu își dispută în continuare adâncurile sufletului. O altă opinie eronată era aceea că demonii pot fi învinși exclusiv prin rugăciunea neîncetată, iar al treilea aspect consta în considerarea experienței harului Duhului Sfânt drept o necesitate oarecum separată de Taine. Singurele puncte relativ asemănătoare între mesalieni și Diadoh sunt cel al rugăciunii neîncetate și al experienței harului Duhului Sfânt, dar diferențele rămân totuși esențiale. Diadoh al Foticeii nu exclude niciodată ajutorul dat de Sfintele Taine. El nu pune niciodată rugăciunea deasupra Tainelor. Pe de altă parte, experiența harului Duhului Sfânt este considerată un rezultat al Tainelor și al străduinței ascetice personale îmbinate cu smerenia. Nu vedem aici nici o idee mesaliană. Cât despre un mesalianism moderat, acest concept în sine nu pare a descrie deloc eficient calea ortodoxă adoptată de Diadoh. De altfel, în sprijinul poziției noastre, putem trece la descrierea criticii pertinente efectuate împotriva opiniei mesaliene conform căreia diavolul continuă să rămână în sufletul uman și după ce a avut loc Taina Sfântului Botez.
Falsa coexistență a harului și a păcatului după Botez
Capitolul 76 constituie pasajul esențial în care Diadoh al Foticeii expune în mod clar dogma ortodoxă cu privire la Taina Botezului. Astfel, el precizează că ‘unii (mesalienii, n.r.) au născocit că atât harul, cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât și duhul rătăcirii se află ascuns în mintea celor care s-au botezat. Ca urmare, zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după Botez stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, Satana asupra sufletului și după aceea ca și mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale’ (Cuvânt ascetic, cap. 76, în: ‘Filocalia’, vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2005, pp. 340-341). În momentul Botezului, harul pătrunde în mintea (inima și mintea sunt deseori sinonime în gândirea patristică din primele șase secole, n.r.) omului și alungă orice prezență satanică. Însă războiul continuă și după acest moment datorită ispitelor pe care demonii le ridică împotriva noastră. Acest război nevăzut este îngăduit pentru ca fiecare creștin să dobândească virtutea discernământului și să păstreze harul dobândit la Botez printr-o experiere continuă a acestuia. Atunci când cădem în păcat, mintea (inima) se acoperă de fumul patimii, iar harul se ascunde în interiorul nostru. Experiem atunci o stare de confuzie și amețeală care ne afectează capacitatea de a lua deciziile corecte. Ne simțim părăsiți de Dumnezeu, fără să realizăm că noi L-am părăsit de fapt. În acest pasaj se observă foarte clar efectul Tainei Botezului care ne curăță de orice păcat. Însă, așa cum remarca Enrico Norelli, Sfântul Diadoh al Foticeii afirmă în continuare că Botezul nu vindecă și dualitatea voinței noastre.
Instabilitatea voinței umane – pricină a ascunderii harului
Am observat anterior că harul primit la Botez nu dispare niciodată, dar se ascunde în interiorul nostru atunci când păcătuim și nu reușim să îi mai simțim deloc prezența. Botezul ne curăță de păcatul originar și de celelalte greșeli efectuate (în a doua situație, desigur, dacă vorbim de cazul unei persoane adulte care se botează, n.r.), dar nu ne privează de posibilitatea alegerii păcatului în detrimentul virtuții. Everett Ferguson comentează pe scurt acest aspect, considerând că, ‘pentru Diadoh, Botezul purifică în mod total și perfect de orice vinovăție și pată a păcatului, dar nu vindecă dualitatea voinței umane. În acest punct, el este de acord cu Augustin, dar se deosebește de Marcu Monahul (Ascetul, n.r.), însă împărtășește cu cel din urmă viziunea conform căreia diavolul este alungat din adâncurile sufletului și harul se sălășluiește în locul lui. Atunci când cineva cooperează cu harul, aceasta se revelează părții conștiente (a omului, n.r.)’ (E. Ferguson, Baptism in the Early Church: history, theology and liturgy in the first five centuries, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 2009, p. 733). Textul la care face referire Everett Ferguson se găsește în capitolul 78 al lucrării Cuvânt ascetic și cuprinde următoarele: ‘Nu trebuie să ne mirăm că după Botez gândim iarăși cele rele împreună cu cele bune. Căci baia sfințeniei șterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă acum putința de a se hotărî în două feluri a voinței noastre și nici nu oprește pe draci să ne războiască sau să ne grăiască cuvinte înșelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în starea naturală, să le păzim cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat armele dreptății’ (Cuvânt ascetic, în: ‘Filocalia’, vol. I, p. 342). Întărirea voinței în cele bune este ajutată de conlucrarea cu harul primit la Botez. Această conlucrare ne duce la săvârșirea asemănării cu Dumnezeu, după ce prin Botez am primit restaurarea chipului deformat prin păcatul originar. Despre acest aspect esențial, care constituie la rândul său o diferență crucială față de doctrina mesaliană, vom discuta în materialul următor.(Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 25 februarie 2011)
