După ce mitropolitul Bartolomeu Anania s-a mutat la veșnicele locașuri, au fost exprimate diverse păreri, cea mai mare parte dintre ele pozitive, venite atât dinspre mediile intelectuale, academice, cât și ale mass-mediei, care a acordat spații ample evenimentului în sine și personalității marelui ierarh, în mod special.
În această perioadă de pomenire și duioase aduceri aminte, mitropolitul Bartolomeu s-a aflat în rugăciunile Bisericii și ale multor persoane care l-au cunoscut, i-au citit cărțile ori au ascultat cuvintele sale de învățătură.
Biografia mitropolitului Bartolomeu Anania este arhicunoscută atât la noi, cât și în diferite medii creștine din lume. Privită cu admirație, cinstire, dar și patimă omenească, viața mitropolitului a surescitat interesul unei mulțimi care nu avea neapărat legături puternice cu Biserica.
Ochiul luminat al unora a văzut ca într-o lumină chipul marelui ierarh, așezându-i, după cum și merită, o aureolă a recunoștinței și neuitării, diferită de cea a sfințeniei și, totuși, vecină cu aceasta.
Dar și ochiul întunecat a privit în același ton viața și strădaniile celui care și-a recunoscut, de multe ori public, propriile neîmpliniri.
Mi-am adus aminte că, la împlinirea vârstei de 80 de ani, ziariștii prezenți la conferința de presă organizată la sediul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului i-au adresat arhiepiscopului sărbătorit diverse întrebări, unele delicate, legate de tinerețe și de adevărate sau închipuite derapaje, întâmplate atunci sau mai târziu, în viața lui. Am auzit, cu acel prilej, cuvinte rostite din înțelepciunea unui om și monah: ‘Sunt interesat doar de imaginea pe care o am înaintea lui Dumnezeu și de ceea ce trebuie să fac în viitor pentru refacerea ei. Nu sunt interesat de imaginea pe care mi-o construiesc oamenii și o oferă – cu suficientă siguranță – altora’.
Mi-am amintit atunci și de mărturisirea pe care mitropolitul Bartolomeu Anania mi-a făcut-o cu mulți ani în urmă și care ilustrează această grijă pentru refacerea/ îmbunătățirea imaginii dinaintea lui Dumnezeu. Este vorba despre solicitarea patriarhului Justinian Marina de a scoate din mormântul aflat în pridvorul bisericii cernicane osemintele minunatului episcop Calinic al Râmnicului și Noului Severin, a cărui sfințenie fusese recunoscută de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la jumătatea veacului al XX-lea. Patriarhul se gândise la doi monahi care aveau cunoștințe generale de medicină și urma să așeze în racla de argint, în ordine cuvenită, osemintele sfântului ierarh.
După propria mărturisire, primul impuls la aflarea poruncii patriarhale a fost refuzul categoric: ‘Sunt om păcătos și nu pot atinge osemintele unui sfânt; trebuie să delegați pe altcineva’. Patriarhul n-a acceptat varianta prezentată de ucenicul său apropiat. Toți suntem păcătoși, oameni fiind, dar putem apela, prin Taina Spovedaniei, la iertarea milostivă a lui Dumnezeu, Care așteaptă cu iubire fără de margini întoarcerea celor care au greșit.
În cele din urmă, arhidiaconul (de atunci) Bartolomeu Anania a făcut ascultare, ca un monah ce era. A trecut pe la duhovnic cu inima înfrântă și apoi, împreună cu protosinghelul Roman Stanciu (mai târziu episcopul-vicar Roman Ialomițeanul), s-a apropiat de osemintele trăitorului autentic întru Hristos, așezându-le cu multă smerenie în racla de argint, înainte de canonizarea oficială din anul 1955.
Deși era pragmatic, cu proiecte care aveau corespondent direct în realitate, Bartolomeu Anania avea un dor după Dumnezeu, căutând în ceasurile de răgaz rugăciunea și liniștea (isihia). Mărturisea, de altfel, apărându-l pe Arghezi de detractorii săi, că și poetul lucra mult ‘sub aripa îngerului’.
Tot un fel de rugăciune erau de fapt și ceasurile de creație a imnelor religioase și a inspiratelor pagini cu subiecte apologetice, omiletice și eclesiale, în sensul larg al cuvântului, cum au fost neuitatele ‘File de acatist…’
– Închinat marelui avvă dulce Calinic părinte:
…Bucură-te, piatră scumpă lămurită din nisip,
Bucură-te, depășirea îngerescului tău chip,
Bucură-te, far de veghe laântuneric cuvios,
Bucură-te, cel ce vremea o socoți după predanii,
Bucură-te, orologiu-ascuns în boabe de metanii,
Bucură-te, cel ce-n rugă colinzi raiul ca pe nori,
Bucură-te, că tot cerul cu genunchii îl măsori,
Bucură-te, clopotul rugăciunii de sub șoapte,
Bucură-te, psalm de noapte,
Bucură-te, sfânt în fapte și-n cuvinte,
Bucură-te, buciumașul Duhului printre călugări,
Bucură-te, snop de soare adunat dintr-un mormânt…
– Închinat Sfântului Mucenic Ioan Valahul:
…Bucură-te grâu de jertfă copt în lanuri de Scriptură
Bucură-te că din tine Domnul și-a făcut prescură
Bucură-te fir de nufăr înflorit peste miasmă
Bucură-te că te soarbe sufletul ca pe-o aghiasmă…
În decursul unui sfert de veac, am slujit de câteva ori alături de arhimandritul și apoi arhiereul Bartolomeu Anania. Acorda o atenție specială Sfintei Liturghii, arătând multă trăire în timpul ei. Nu vorbea deloc, semn că, în acel răstimp înălțător, gusta din bucuriile cerești, ‘cu numele lui Iisus purtat pe strune’, adăpându-se din ‘apa lină cu izvoarele-n văzduh’. Îndată după 1990, la un hram al Mănăstirii Sihăstria, la sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei l-a poftit să predice. S-a scuzat, spunând că nu este pregătit. După Liturghie și-a argumentat refuzul, spunând că niciodată nu predică fără o pregătire serioasă prealabilă. Cum, dumneavoastră, care aveți o asemenea experiență și ați scris cărți, aveți nevoie de pregătire?, a întrebat înaltul ierarh. Da, întotdeauna îmi fixez în minte câteva idei și meditez în liniște la subiectul viitoarei predici. Predica și participarea sa la Sfânta Liturghie ori la slujbele de priveghere erau de fapt rugăciuni sau căi de întâlnire/ dialog cu Mântuitorul Hristos.
O altă aducere aminte din trecute vremuri este cea legată de Moldova, mai ales de Mănăstirea Văratec, unde-și aflase vremelnic liniștea.
Vlădica Partenie Ciopron (fost episcop al Armatei și al Eparhiei Romanului și Hușilor) construise la Văratec, pe coama unui deal, o reședință unde primise și arhimandritul Bartolomeu Anania un apartament, în care fructifica vremea cu nesaț, scriind până noaptea târziu. Acolo l-am găsit de câteva ori înconjurat de felurite dicționare și multe ediții ale Bibliei, diortosind Sfânta Scriptură, pe care a considerat-o jertfă adusă în dar Stăpânului Ceresc. Mi-a spus atunci că-și ‘încheiase’ socotelile cu lumea; era pregătit pentru ziua aceea și dorea să fie îngropat la Văratec, alături de episcopul Partenie Ciopron, față de care avea cuvinte de laudă.
Dumnezeu i-a mai dăruit încă mulți ani și l-a chemat, oarecum târziu, la o altă slujire, mult mai înaltă din viața Bisericii. La hramul Mănăstirii Văratec și în timpul verii, această oază de rugăciune și liniște se transforma într-o adevărată Academie, unde-și dădeau întâlnire scriitori, profesori universitari, pictori, muzicieni, medici, savanți, care ‘tăifăsuiau’ într-un dialog teologic și cultural intens, profund. Era și aceasta o lucrare a unui arhimandrit misionar printre oamenii cetății, mulți dintre ei de bună-credință, cu o capacitate spirituală și intelectuală extraordinară, care ofereau atunci remedii societății contemporane.
Însă mitropolitul Bartolomeu Anania oferea lumină celor din jur, mai ales prin frumusețea cuvintelor rostite și scrise, greu de egalat, după cum am mai spus.
M-am bucurat de multe ori să primesc frânturi din tezaurul gândirii și trăirilor sale ascunse între paginile cărților. Pe unele le-am primit chiar din mâinile sale, pe altele, prin bunăvoința Preasfințitului Macarie Drăgoi, din vremea slujirii sale la Cluj-Napoca ca secretar al mitropolitului, sau a părintelui arhimandrit Dumitru Cobzaru de la Mănăstirea Nicula. Am recitit paginile lor și am descoperit în ele monahul călător împreună cu îngerii, ‘rourare ce-a cules și împărțit lumină’, ‘vatră caldă în înghețul ce ne prinde’.
O altă osteneală a mitropolitului Bartolomeu a fost primită, cred, tot ca o rugăciune înaintea Preasfintei Treimi. Se afla la sfârșitul anilor â90 într-o perioadă de odihnă și tratament la Mănăstirea Cozia, pe Valea Oltului. A cerut atunci un Triod și a îndreptat, cu îndelungă zăbavă și atenție, textul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, cel mai cuprinzător imn liturgic de pocăință din întreg tezaurul de cult al Bisericii Ortodoxe. Acestei diortosiri i-a adăugat și o omilie care a arătat sensurile profunde ale acestei rugăciuni, la fel cum făptuit-a și cu alte texte din rânduiala liturgică.
Mitropolitul Bartolomeu Anania păstra sub mantaua rece a înfățișării sale un suflet de copil și permanenta grijă a monahului căutător al comorii celei neprețuite. A fost un monah atipic, nu unul supus orbește pravilelor, ci preocupat de adâncul trăirilor. Un om al bucuriilor interioare, și nu al manifestărilor exterioare.
După îndelungata teologhisire și osteneală în ogorul Bisericii, mitropolitul cel iubitor de Cuvânt și meșteșugar de cuvinte s-a dus către bucuria sfinților ierarhi care l-au precedat cu aceleași năzuințe: Antim Ivireanul, Dosoftei, Varlaam, Petru Movilă și alții asemenea, întregind cereasca lor ceată.
Câte amintiri nu mai păstrăm oare și câte dintre ele nu le vom lua cu noi în ziua când fi-va poruncă să părăsim cele amăgitoare și să mergem întru netrecătoarea bucurie și comuniune! (Editorial publicat în „Ziarul Lumina” în data de 10 martie 2011, sub semnătura părintelui arhim. Timotei Aioanei, Mare eclesiarh al Catedralei patriarhale și Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor).
