În anul 2008 s-au împlinit 200 de ani de la nașterea celui care va deveni peste ani arhiepiscopul și mitropolitul Andrei Șaguna al Ardealului. Încă din acel an s-a propus în cadrul Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului ca mitropolitul Andrei Șaguna să fie trecut în rândul sfinților, cu zi de prăznuire fie pe 28 iunie, ziua trecerii sale la Domnul, după stilul nou, fie în ziua de 30 iunie, când Biserica noastră, mai ales cea din Ardeal, îl cinstește pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț.
Andrei Șaguna s-a născut într-o familie de aromâni credincioși în orașul Mișcolț, la 20 decembrie 1808. Ambii bunici s-au numărat printre ctitorii Bisericii ‘greco-valahe’ din Mișcolț. În copilărie, din cauza greutăților de ordin financiar, tatăl său, Naum, a fost silit să treacă la catolicism. Potrivit legilor în vigoare de atunci, toți copiii minori treceau la confesiunea tatălui; așa a ajuns copilul Anastasie împreună cu un frate și o soră să fie socotiți romano-catolici. La împlinirea vârstei de 18 ani, deci la majorat, în pofida tuturor presiunilor și promisiunilor, toți cei trei copii au revenit la credința ortodoxă.
În 1829, după ce terminase cu rezultate excepționale studiile de filosofie și drept la Universitatea din Pesta, tânărul Atanasie Șaguna se înscrie la Seminarul teologic ortodox româno-sârb din Vârșeț, unde a studiat timp de trei ani.
La vârsta de 24 de ani, intră ca ‘novice’ în Mănăstirea ortodoxă sârbă Hopovo, unde a fost tuns la monahism sub numele Andrei, la 12 octombrie 1834, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 25 de ani.
A slujit Biserica Ortodoxă Sârbă, iar din 1846, cea română – timp de 40 de ani, până la moartea sa (16/28 iunie 1873), ca monah (1833), ierodiacon (februarie 1834), ieromonah (21 iunie 1837), protosinghel (1838), arhimandrit (1842), ca egumen al unor mănăstiri sârbești, ca ‘asesor’ (consilier) la Mitropolia din Carloviț și ca profesor la seminarul teologic de acolo, ca vicar general al Episcopiei Transilvaniei, (august 1846), ca episcop al Transilvaniei (hirotonit la 18/30 aprilie 1848), apoi ca mitropolit (12/24 decembrie 1864), deci în Biserica românească a slujit 27 de ani, dintre care 25 ca arhiereu.
Organizarea Bisericii Ortodoxe a Transilvaniei
A organizat Biserica Ortodoxă a Transilvaniei, încât, în urma eforturilor sale, a fost reînființată vechea Mitropolie a Transilvaniei (desființată de autoritățile habsburgice în 1701). Tot el a dat acestei mitropolii cea mai democratică și mai corespunzătoare legislație prin Statutul organic din 1868, ale cărui principii vor sta la baza altor legiuiri în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, chiar și după realizarea unității statale din 1918.
A reorganizat, pe baza unor principii moderne, învățământul teologic din Ardeal, iar după 1918, și în alte zone ale țării.
A organizat și alte instituții culturale românești care, de asemenea, își continuă activitatea – în forme adecvate timpului până astăzi: Liceul ‘Andrei Șaguna’ din Brașov, Școala Pedagogică ‘Andrei Șaguna’ din Sibiu, Liceul ‘Avram Iancu’ din Brad, o școală ‘reală – comercială’ din Brașov și aproximativ 800 de școli primare îndrumate de Biserică în toată Arhiepiscopia Sibiului. Prin aceste școli s-a menținut credința ortodoxă, dar și neamul nostru din Ardeal și Banat.
A înființat și alte instituții de cultură care continuă să activeze până astăzi: tipografia eparhială (care a tipărit aproximativ 200 de titluri de lucrări: cărți de slujbă, manuale școlare, ziarul ‘Telegraful Român’, care apare neîntrerupt din 1853, Calendarul (Îndrumătorul bisericesc) din 1852, cărți cu profil teologic, istoric și literar, pastorale etc. A avut un rol decisiv la înființarea Astrei (Asociațiunea transilvană pentru literatura și cultura poporului român din Transilvania), fiind primul ei președinte.
A sprijinit cu burse numeroși tineri, fie pentru studii teologice, fie cu alt profil, din care s-a format elita culturală a Ardealului de până în 1918. Mulți dintre ei au avut un rol important în realizarea unirii din 1918.
Colecte pentru păstoriți și pentru biserici
Sub raport social, a sprijinit în permanență pe păstoriții săi, prin colecte organizate în parohii pe seama celor aflați în suferințe după incendii sau inundații, prin îndrumarea copiilor de țărani la meserii, prin ajutorarea văduvelor, a orfanilor, după înăbușirea Revoluției din 1848.
S-a implicat și în problemele național-politice ale românilor transilvăneni, fiind președinte al Adunării Naționale a Românilor de pe Câmpia Libertății de la Blaj 3/15 mai 1848), delegat al acestei adunări la Curtea imperială din Viena pentru a prezenta doleanțele națiunii române. Mai târziu, a fost ales membru în Dieta Ungariei, în Dieta Transilvaniei și în Senatul imperial din Viena.
În pofida conjuncturii politice de atunci, a contribuit la menținerea legăturilor spirituale cu românii din Țara Românească și Moldova, mai ales prin legăturile sale directe cu ierarhi și călugări de acolo: mitropolitul Nifon, episcopul Calinic cel Sfânt de la Râmnic, frații arhierei Neofit și Filaret Scriban, starețul Neonil de la Mănăstirea Neamț și alții.
A acordat ajutoare în bani pentru refacerea bisericilor distruse de revoluționarii maghiari în 1848, a stăruit pentru construirea de biserici noi, clădiri școlare și case parohiale în cât mai multe parohii. El însuși este ctitorul bisericii din Gușterița, azi, cartier al Sibiului.
Un bun păstor de suflete
Sub raport bisericesc, a tipărit absolut toate cărțile de slujbă, unele în mai multe ediții, precum și ‘Biblia’ de la Sibiu, în 1856, cărți de predici, manuale pentru învățământul teologic, cărți de rugăciuni și de îndrumare duhovnicească (între care ‘Mărturisirea ortodoxă’ a Sfântului mitropolit Petru al Kievului).
A publicat manuale pentru studenții teologi și preoți și care vor fi folosite mult timp în Ardeal: ‘Elementele Dreptului canonic’, ‘Enhiridion de canoane’, ‘Compendiul de Drept canonic’, ‘Istoria bisericească universală’, ‘Manual de studiu pastoral’ etc. Prin toate acestea a adus o contribuție însemnată la progresul teologiei românești.
A fost un bun păstor de suflete, păstrând legături permanente cu clerul și credincioșii săi, cărora le trimitea în fiecare an pastorale la Paști și la Crăciun – deci peste 50 -, dar și în alte împrejurări.
Era un desăvârșit predicator, lucru dovedit de numeroasele predici pe care le-a tipărit spre a veni în ajutorul preoților-parohi. Se știe că slujea mereu în duminici și sărbători, fie în bisericile sibiene (‘Buna vestire’, ‘din groapă’, ‘Schimbarea la Față’, din ‘cetate’, care i-a devenit ‘catedrală’ după 1860), fie în alte localități (Rășinari, Săliște, Sf. Nicolae din Brașov – Șchei etc.).
În zilele în care nu slujea era prezent la vecerniile și slujbele din Postul Paștilor care se săvârșeau în Biserica ‘Schimbarea la Față’. Contemporanii săi spun că era un bun cunoscător al tipicului, încât de multe ori dădea îndrumări tipiconale studenților teologi care cântau la strană. Dimitrie Cunțan, pe care l-a sprijinit în acțiunea de introducere a cântărilor bisericești specifice Ardealului în toate parohiile, scrie că în ultimele luni de viață, când nu mai putea participa la slujbe, chema pe duhovnicul său, ieromonahul Gherman, să facă liturghier în ‘capela’ sa din reședință.
Avea un program riguros de rugăciune, în fiecare dimineață între orele 5:00 și 7:00, lucru confirmat chiar de un teolog evanghelic luteran, care s-a ocupat recent de cercetarea personalității sale.
Smerenie de monah
A refuzat demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care i-au oferit-o unii, după cum a refuzat și demnitatea de mitropolit al tuturor românilor ardeleni dacă va trece la unirea cu Biserica Romei, cum îi propunea Alexandru Sterca Șuluțiu, viitor mitropolit la Blaj; acest lucru îl mărturisește Șaguna însuși în memoriile sale. Este o mărturie clară asupra atașamentului său față de Ortodoxie.
Tot în timpul vieții a dat dovadă de o smerenie cu adevărat călugărească. Acest lucru rezultă din faptul că în 1871 a refuzat să participe la serbările organizate cu prilejul aniversării a 25 de ani de la venirea în Ardeal, declarând că va petrece acea zi în rugăciune, ‘cu post și rugăciune, ca astfel să mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine ce le-au revărsat peste Biserica și națiunea noastră românească în decurgerea a 25 de ani’. Iar prin testament a dispus să i se facă o înmormântare simplă, ‘fără pompă, fără muzică și fără predică’, prohodit doar de ieromonahul Gherman, duhovnicul său.
S-a bucurat de o cinstire deosebită nu numai din partea contemporanilor, dar mai ales a urmașilor, lucru dovedit de numeroase studii care s-au scris despre el, atât de români, cât și de străini: Nicolae Popea, Ilarion Pușcariu, Ioan Lupaș, Gheorghe Tulbure. O lucrare recent publicată de Biblioteca Astra din Sibiu menționează peste 1.750 de titluri de cărți, studii și articole scrise despre Andrei Șaguna. Despre nici un alt ierarh român nu s-a scris atât de mult.
Personalitatea sa a fost pusă în lumină chiar de oameni de cultură și teologi străini, începând cu episcopul evanghelic luteran Georg Daniel Deutsch, profesorul Alois Sentz din Sibiu, care i-a tradus două manuale în limba germană (unul tradus apoi în rusește); în zilele noastre a scris mai multe studii despre el istoricul american Keith Hitchins, profesor la Universitatea statului Illinois (cele mai multe traduse în românește), precum și pastorul evanghelic luteran Johann Schneider, originar din Mediaș.
A fost cinstit de peste 135 de ani încoace mai ales de credincioșii din Sibiu, dar și din Rășinari, unde și-a ales singur locul de veșnică odihnă. De la trecerea sa la Domnul se fac mereu pelerinaje la mormântul său, cu slujbe de pomenire și cuvântări omagiale. Încă din 1880, scriitorul Ioan Slavici a scris o mică lucrare despre Șaguna, în care scrie: ‘Astăzi, chiar creștinii ortodocși din Ardeal îl socotesc între sfinți’.
Din toate acestea, se desprind Ortodoxia credinței sale, slujirea lui neîncetată la altar, propovăduirea Cuvântului Evangheliei prin predici și prin cărți tipărite; îndrumarea clerului și credincioșilor săi prin pastorale, slujirea întregului neam românesc prin școli și alte instituții de cultură.
Pentru toate acestea, considerăm că Andrei Șaguna poate fi trecut în rândul sfinților. El nu este cu nimic mai prejos decât marii ierarhi cărturari canonizați de Sfântul Sinod în ultimii ani: Iachint de Vicina, Varlaam și Dosoftei, Antim Ivireanul și Grigorie Dascălul sau Sfântul Calinic al Râmnicului. A apărat dreapta credință în fața acțiunilor prozelitiste ale Bisericii unite, așa cum au făcut și înaintașii săi în scaunul de mitropolit al Ardealului, Ilie Iorest și Sava Brancovici în fața prozelitismului calvin maghiar. (Pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu)
‘Biserica nu inventează sfinți, ci doar îi recunoaște’
Demersurile pentru canonizarea mitropolitului Andrei Șaguna al Transilvaniei au început în anul 2008, iar din comisia de teologi fac parte pr. prof. acad. Mircea Păcurariu, arhid. prof. Ioan I. Ică jr și conf. Paul Brusanowski. Inițiativa a fost anunțată cu prilejul manifestărilor dedicate împlinirii a 200 de ani de la naștere și 135 de ani de la trecerea la Domnul a marelui ierarh. Demersul de canonizare inițiat de teologii sibieni se va afla, în acest an, în atenția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Credința ortodoxă și organizarea bisericii au renăscut sub păstorirea lui Andrei Șaguna, care a reînființat, în 1864, Mitropolia Transilvaniei, după ce aceasta a fost desființată în 1701. Ierarhul a pus un mare accent pe îndrumarea spirituală a românilor din Transilvania, înființând sute de școli confesionale. A înființat numeroase instituții de cultură sau sociale, printre care ‘Asociațiunea Transilvană pentru Cultura Poporului Român’ (ASTRA). La tipografia Arhiepiscopiei din Sibiu a publicat cărți și manuale, precum și ‘Telegraful Român’, ziarul cu apariție neîntreruptă până astăzi. Biserica ortodoxă din Transilvania s-a reorganizat după principiile statutului organic al mitropolitului Andrei Șaguna, care prevedea autonomia bisericească față de stat și sinodalitatea prin care se instituia conlucrarea mirenilor și a clericilor.
În cuvântarea intitulată ‘Mitropolitul Andrei Șaguna – o viață de sfințenie în slujirea românilor ardeleni’, rostită de Înalt Preasfințitul Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, la a 103-a Adunarea Generală a Asociațiunii Astra din 15 noiembrie 2008, dedicată comemorării marelui mitropolit al Ardealului, sunt amintite faptele de excepție ale acestuia, care ‘în conștiința românilor de pretutindeni – fiindcă el n-a fost și nu este doar al Mitropoliei Sibiului și al ardelenilor, ci al întregului neam românesc – au fost recunoscute și elogiate încă din timpul vieții sale’.
Viața mitropolitului Andrei Șaguna, bogată în activitatea socială, politică și culturală, nu poate fi ‘decât rodul vieții sale spirituale profunde, reflexul iubirii de Dumnezeu și de semeni’, a spus IPS Laurențiu. Alături de religiozitatea profundă și viața duhovnicească a mitropolitului se remarcă și activismul său misionar-bisericesc, acțiunile sale concrete salvând Biserica.
Mitropolitul Andrei Șaguna este ‘un model de abnegație și uitare de sine, de sacrificiu și devotament față de Biserică și binele comun al neamului și umanității, Șaguna, monahul și arhiereul, a salvat și apărat Ortodoxia transilvană, nu polemic, ci constructiv. A fost sufletul reconstrucției unei biserici, în același timp, tradiționale și moderne, apostolul și îngerul învierii unui neam și al unei biserici’, se mai arată în cuvântarea rostită de IPS Laurențiu cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la naștere și 135 de ani de la trecerea la Domnul.
Demersul de canonizare este necesar pentru că, ‘așa cum istoria nu creează personalități, ci doar le consemnează, nici Biserica nu inventează sfinți, ci doar îi recunoaște’, a mai menționat IPS Laurențiu. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumin’, Ediția de Transilvania, din data de 24 martie 2011)
