‘Poezia părintelui Mihalache Tudorică este gravă, profundă, parcă vine dintr-o altă lume. Toată e un țipăt. Când i-am citit ‘Melancolia îngerului’, am avut impresia că mă spăl pe ochi și pe mâini cu nisip umed și mă șterg cu un șomoiog de cânepă aspră’, iată cum descria marele mitropolit Nestor Vornicescu opera celui ce este în egală măsură sacerdot al altarului și al slovei. Astăzi, neobosit într-ale scrisului și cu aceeași râvnă în misiunea ce i-a fost încredințată prin hirotonie, părintele Mihalache Tudorică ne descoperă dimensiunea și secretul pasiunii sale de o viață.
Preacucernice părinte Mihalache Tudorică, în activitatea sfinției voastre, poezia și slujirea sacerdotală stau de multă vreme alături. Când și cum ați reușit să le aduceți împreună?
Cum să vă spun? Preoției i-am căzut în genunchi din copilărie, când, într-o seară de sâmbătă, am auzit în biserica din capătul grădinii mele ‘Lumină lină’. Cânta atât de frumos cântărețul bătrân al stranei, încât am simțit cum mă trec fiorii și cum mă ridic de la pământ la cer. Dumnezeu pusese acelui om lacrima în gât și glasul îngerului în gură. Clipa a rămas unică, a deschis poarta sufletului acelui copil și l-a urmărit toată viața lui. Fiorul poetic, ‘mirabila sămânță’, a apărut mai târziu și tot în aceeași grădină a copilăriei, din cântecul trist și din nesfârșita tristețe a ochilor mamei obosite, care, înconjurată de un sat de copii, opt la număr, nu s-a sculat niciodată sătulă de la masă. Dacă preoția este ruga și cântecul lumii către Cer, poezia este cântecul limbii, ca și când ai vrea să-ți plângi cântecul, ca și când ai dori să-ți cânți plânsul. Amândouă s-au ținut în viața mea mână de mână.
‘Graiul a devenit certificatul nostru de naștere’
Cum a început această simbioză între slujire și poezie în viața sfinției voastre?
Cred cu tărie că preoția a ținut să sfințească holda de cuvinte a poetului care, în vremurile acelea, nu știa nici el prea bine ce o să i se întâmple, ce o să se întâmple. Cu grumazul în jugul lui Hristos Mântuitorul meu și al tuturor, cu inima, ochii și mâna logodind cuvintele pe coala înlemnită, m-am pomenit slujind sufletul omului românesc, dar și cu care se acoperă el în lume și dincolo de moarte, graiul lui. Păstrat în gura țăranului român și copt tot acolo precum pâinea în țest, graiul a devenit, ca la toate semințiile lumii, certificatul nostru de naștere și dăinuire și stâlpul nostru mărturisitor între neamuri. Când am reușit să punem literele una lângă una, când am reușit să legăm gândurile unul după altul și să citim după aceea ‘Dumnezeu’ în limba română, ne-am salvat în istorie și în fața Domnului, sporind cu vrednicie spicele ariei Sale.
Minunată grija Părintelui din Cer, care și-a coborât ochii peste noi, după ce, cu mâna noastră și cu sufletul nostru, i-am scris și rostit numele. Atunci am început să ne mântuim și în fața vremii, și în fața vremurilor. Atunci numele nostru s-a scris în Cartea cea mare a Cerului. Ochii mirați ai copilului care privea bolta înstelată și teama ca vreuna din stelele sale să nu cadă cred că am fost primul poem scris mai mult cu ochii. De aceea, bătrânul de astăzi crede că privighetorile care îi sfințeau nopțile copilăriei nu au murit. În fiecare primăvară, venind de departe sau ieșind din scorburi, încep să cânte și să-i aducă aminte începuturile. Iar când se va duce el, le va lua pe umeri și pe ele, ca să cânte pe acolo și Domnului, dar și celor care îi vor ține lui calea la Marile Porți.
‘Marea sete de frumos a omenirii’
În poezie, versul poate căpăta dimensiuni diferite, poate transmite stări de profundă bucurie, tristețe, melancolie, dragoste etc. Comentați acest aspect.
Cred că poezia este logodna dintre puterile unei limbi și frumusețea ei. Este fecioara și mireasa ei. Poezia este zborul pe verticală al omului și una dintre puținele puteri îngerești care i-au mai rămas, jumătatea respirației sale și jumătatea visului care nu a apus tot. De la Psalmi și Cântarea Cântărilor, inspiratele și preafrumoasele, până la Ghilgameș și Enkidu cel mișunat de viermi, pentru negăsita Floare albastră de la Homer până la Dante și Shakespeare, de la Goethe până la Eminescul nostru, Arghezi și Blaga, poezia a fost marea sete de frumos a omenirii. Poeme ale pământului, poeme ale soarelui, poeme ale lunii, poeme ale sângelui, poeme ale iubirii, poeme ale dorului și trecerii omului lui Dumnezeu, poeme ale speranței, poeme ale morții s-au scris și se vor mai scrie. Au trecut dincolo toți cei ce le-au scris sau le-au visat, dar numele lor și cele ce au lăsat au mers mai departe, cot la cot cu viața lumii, din vreme în vreme, ca niște icoane ale minții omului. Unele dintre marile poeme ale celor ce s-au răstignit pe graiul lor, dacă sunt rostite sub cerul liber, te minunează, iar dacă sunt rugate în Biserica Domnului, te mântuiesc, că are grijă El, Stăpânul, de ele, le umple de putere și de har, precum o face cu marele poem al umilinței, al Sfântului Efrem Sirul.
Poezia este, de fapt, un regat al setei de frumos și de inefabil. Este stare de ghenoză și gnoză, fâlfâit a două aripi care îmbrățișează la un loc și ziua, și noaptea, două surori care nu s-au uitat niciodată una pe alta.
‘Tristețea mea poetică face muguri’
Poezia ce izvorăște din condeiul părintelui Mihalache în ce categorie ar putea fi așezată?
Mărturisesc aici că poezia mea nu are nici gustul, nici culoarea mierii, nu are nici bucuria unui om care ar crede că a scăpat de moarte, de o anumită moarte. Mama mi-a picurat în suflet și în lada de zestre tristețea și spaima poetului față de cele rele ale lumii. Dacă opera mea poetică, prin absurd, s-ar putea pardosi, nu s-ar putea face decât cu un lung strat de lacrimi și o pătură groasă de neliniști. Din fericire sau din nefericire. Nu de puține ori i s-a reproșat preotului că nu-i trebuie atâta tristețe și nici atâta spaimă de moarte. Nici gând, am răspuns. Tristețea mea poetică face muguri, iar spaima în nici un caz nu mă are în vedere și mai mult teama de o anumită moarte fără nume a lumii.
Faptul că ne-am crucificat Mântuitorul și l-am așternut în piatră ne umple de rușine. De aceea, poezia care țâșnește de aici e atât de grea câteodată, de simt că îmi rupe mâinile din umeri, de parcă mă bagă de viu în pământ. Că așa este când porți greutățile celuilalt, celui de lângă tine și, nu de puține ori, ale celui din tine. Psalmică prin construcția ei, dar cu speranța mustind pe sub cuvinte, sper din tot sufletul că cine vrea să vadă vede, cine vrea să audă aude. Porția de coșmar poate să și-o ia fiecare cât poate duce sau cât îi trebuie. Ca să vorbesc despre poezia mea, cred că nu se cuvine. Dacă aș judeca-o, n-aș fi chiar drept nici dacă i-aș aduce laude. S-ar arăta părtinirea, care, de obicei, este subiectivă.
‘Dumnezeieștile sunt de nedescris’
Ați încercat vreodată să puneți în scris sentimentele pe care le trăiește preotul Mihalache Tudorică în momentul când săvârșește Sfânta Jertfă?
Fiul meu, dumnezeieștile sunt de nedescris. Nici un grai omenesc nu poate cuprinde dimensiunea acestei Sfinte Taine, nici un cuvânt al lumii nu este în stare să redea o Taină pe care nici îngerii nu au voie să o săvârșească. Aici, preotul este deasupra îngerilor. Cum poți să spui pe nume și să explici această transformare a materiei în Sângele și Trupul Domnului prin rugăciunea și ridicarea mâinilor sacerdotului, când Sfântul Prestol devine o scoarță de cer îndumnezeit?
Sfânta Liturghie este nu numai miezul întregii ortodoxii, ci și întâlnirea reală a omului cu Dumnezeu, care se dăruie pe sine fiecăruia, care sfințește și care mântuie, care împacă și care zidește, care ridică și care luminează. Nici preotul nu poate să spună, nici dacă ar ști, nici dacă ar vrea, ce nu pot nici îngerii să privească și își acoperă cu aripile ochii. Dacă omul ar ști ce îi este dăruit și cât este el de răbdat de Marea Iubire pentru toatele sale, cât de chemat este și cât de așteptat, cât de înaltă este această chemare, ar renunța la toate lumeștile și trecătoarele sale pentru veșnicia ce i se oferă de Cel bogat în milă și, de multe ori, din mare iubire, nedrept cu dreptatea lui.
Poezia religioasă a constituit dintotdeauna un fundament solid în crearea și dezvoltarea culturii românești. Care mai este rolul ei astăzi, în această lume secularizată și aproape pierdută într-un ocean de desacralizare?
Ați auzit vreodată de rugăciunea frunzei să nu cadă? E un psalm al pomului să nu rămână gol. Se poate foarte bine compara cu ruga poeziei religioase. Poezia religioasă este unul dintre argumentele cele mai de seamă ale celor care au încercat să se sprijine de toiagul căutărilor și neliniștilor. De la acel Enăchiță Văcărescu, cu al său ‘Testament literar’, îndemn și poruncă pentru toate generațiile de la el încoace și de acum încolo, toți cei care au ciupit cu unghia sufletului coarda lirei poetice a trebuit să coboare în halta timpului și să se întrebe de unde vin și încotro apucă. S-au odihnit, nu de puține ori, la râul Vavilonului, unde au visat plângând sau lângă apele care, în marile momente, n-au uitat să se întoarcă cu destinul lumii cu tot. Nu doresc acum să mă întorc la Dosoftei, nici la lăcrimariul în care a învățat cuvântul să înoate, ci vreau să mă opresc la cei care au știut cu siguranță că marea poezie a lumii este aceea cu fior religios, relația dintre Dumnezeu și om, dintre om și Dumnezeu, poezia însemnată cu peceți de ceară și iz de îndrăzneală.
Marea poezie a lumii o găsim între scoarțele Sfintei Scripturi, iar după aceea, în slovele marilor creatori ai lumii, care nu s-au sfiit să întrebe: de când, de ce și până unde?
‘Poezia trebuie să devină și țipăt la timpanele unei lumi căzute!’
Cu televiziuni ale căror programe ațâță instinctele primare și pocesc sufletește generații întregi, cu apariții editoriale ce frizează ridicolul, cu prezentarea unor emisiuni care te fac să roșești și să nu te mai uiți de rușine în ochii copiilor tăi, nu cred că vom ieși prea curând din râpa în care ne aflăm astăzi. Într-o lume în care mizeria umană ne este prezentată drept virtute și aur, în care banul ne este prezentat ca ultim și nou viitor al lumii, nu avem decât să ne temem și, cât mai este timp, să reorientăm prioritățile. Unele dintre ele ar fi revenirea cu picioarele pe pământ și asumarea trecutului nostru creștin. Nu mai vorbesc de biata limbă română, îndopată și ea cu atâtea străinătățuri și care a ajuns la starea de vomă. De aceea, poezia religioasă nu mai poate fi numai rugă, numai mărturisire, ea trebuie să devină și țipăt la timpanele unei lumi căzute parcă de pe cal și neștiind încotro să o apuce. Unde, Doamne, s-o fi pierdut cumințenia lumii, care își închide singură Scriptura și o zvârle la marginile care put? Omul fără Dumnezeu ia chipul Arătării și, când se va uita în oglindă, se va speria singur de felul cum arată.
Rămâneți în iubirea cea fără de margini a Domnului! Deschideți ușa, parcă bate cineva și vrea ca să intre!
În finalul interviului nostru, am fi bucuroși dacă ne-ați oferi câteva versuri, care vă sunt sfinției voastre cel mai aproape de inimă…
Ioane… Ioane
Sângele n-a intrat în pământ,
Sângele urcă pe scările palatului.
Spre sala de ospețe. Întocmai ca umbra.
‘Ioane, Ioane, se aude prin sânge’.
Fiul lui Zaharia e tăcut,
Îi deschid ochii în fiecare zi
Și îl rog cu lăcuste.
Lui Ioan nu-i mai place nimic.
Sângele a intrat în ulcioare,
Sângele a coborât în fântână,
Sângele a urcat în bucate.
‘Ce îndrugi tu, acolo, Salomeea?’
Sângele n-a intrat în pământ,
Sângele a intrat în palat.
Dorm cu sângele în pat.
‘Ce îndrugi tu, acolo, Salomeea?’
‘Ioane, Ioane, se aude prin sânge.’
(din volumul ‘Melancolia îngerului’)
‘Părintele Mihalache Tudorică a adus în poezia contemporană drama crucificării prin cuvânt, logosul său încărcat de patima căutării lui Dumnezeu provocând adevărate drame celui care rostește cu buzele însângerate ‘Quo vadis, Domine?’.’ – Mihai Duțescu. (Interviu publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 24 martie 2011)
