Vehemența contestării parteneriatului dintre cultele religioase și statul român în ceea ce privește furnizarea de servicii de asistență socială suscită mari semne de întrebare: ne așezăm oare pe un drum care blochează construcția democrației? Este legitimă implicarea Bisericilor în ajutorarea celor în nevoi cu aportul Statului?
Argumentele contestării sunt faptul că legea este inutilă, că este în contradicție cu principiul competiției libere, instituind un cvasimonopol secundar al unităților de cult asupra furnizării de servicii de asistență socială, ceea ce ar sugera discriminare. Se contestă de asemenea faptul că prin asistarea persoanelor vulnerabile de către culte religioase se creează premisele încălcării unora dintre libertățile constituționale și că legea exclude principiul separării dintre cultele religioase și stat etc. Fie că le luăm pe rând, fie pe toate împreună, argumentele contestatarilor se bazează pe același nucleu dur, anume că Biserica trebuie să rămână închisă în biserici, iar accesul în spațiul public îi este interzis pentru că nu joacă după regulile raționalității economice.
Prin urmare, alternativele românești sunt doar două: fie statul păstrează monopolul în domeniul asistenței sociale pentru sine, fie creează o piață liberă a competiției, în care prezența guvernamentală să fie cât mai discretă. Însă statul român nu poate păstra monopolul pe servicii sociale, pentru că – nu-i așa!? – experiența comunistă ne-a arătat că este un prost gestionar, motiv pentru care mediul privat trebuie să cucerească terenul lăsat liber. O a treia variantă iese la orizont pe filieră așa-zis europeană (deși în Europa modele de parteneriat între Stat și Biserică sunt extrem de diverse): dezvoltarea de ONG-uri pe lângă unitățile de cult, astfel încât acestea să aibă identitate într-o țesătură juridico-politică ce nu are cum să surprindă misterul euharistic al Bisericii.
ONG-izarea Bisericilor
În arhitectura democrației de tip liberal, care presupune separația Bisericii de Stat, religia este exclusă din structura statului, dar i se permite să se dezvolte în sfera publică exterioară definită ca societate civilă. Cultele religioase fac parte din societatea civilă, care este definită ca un spațiu public, fără să fie și politic, în sensul implicării statului. Societatea civilă este un loc al libertății personale și corporate, în timp ce statul este singurul care poate aplica legitim coerciția. Acest monopol al coerciției statale s-a dezvoltat încă din Evul Mediu pentru a elibera individul de sub comunitățile care îl țineau captiv (vechile bresle meșteșugărești sub aspect economic și ocupațional, Bisericile sub aspect moral, familiile sub forma tradițiilor etc.). În multe faze ale statalității moderne acest lucru nu s-a reușit, tocmai pentru că eliberarea individului nu se poate face nici prin împingerea acestuia pe o piață economică individuală liberă cu îndemnul ‘îmbogățește-te!’ (liberalism), nici prin deposedarea de proprietatea privată (comunism). Deși doar statul are forța coerciției, atât Bisericile, cât și comunitățile locale, ONG-urile, școlile, universitățile, partidele politice sau sindicatele sunt chemate să participe la binele comun al societății în virtutea calității lor de structuri sociale. Prin urmare, tot ceea ce poartă amprenta asociativității într-o societate este menit să creeze poduri între individ și stat.
Însă, așa cum stau lucrurile astăzi, toate marile corporații ale societății tind să devină simple asociații semiprivate dominate de raționalitatea economică: cultura este supusă pieței pentru că filmele cele mai ‘bune’ sunt cele care au cele mai mari încasări, sistemul educațional se îndreaptă spre privatizare din moment ce universitățile oferă doar cursuri cerute ‘pe piața muncii’, partidele politice își construiesc doctrinele pe cerințele marilor companii internaționale, iar media prezintă ceea ce cumpără publicul. Spații din interiorul statului, societății civile și ale afacerilor sunt atât de prietenoase între ele pentru că au fost cucerite de aceeași raționalitate. Cea economică. Toate se întâlnesc în logica acumulării. Prin urmare, ceea ce exclude acumularea și eficiența economică este privit ca negativ și nu are relevanță publică. Însă raționalitatea euharistică nu se află la intersecția dintre stat, piață și societate civilă, drept urmare, Bisericile sunt privite doar ca niște asociații semiprivate, asemenea ONG-urilor. Astăzi, pentru a face parte din public, înseamnă să lași Biserica în urmă.
Public – privat
La aproape 30 de ani de la lansarea formulei în spațiul anglo-saxon, Parlamentul român a produs abia anul trecut o lege a parteneriatului public-privat. Pentru că statul este fie prea sărac, fie incapabil și nu se poate ocupa de toate nevoile societății (autostrăzi, servicii sociale, școli, spitale etc.), își autodesființează monopolul pe anumite sectoare pe care le oferă mediului privat în condiții contractuale stricte. Logica acestui parteneriat ar fi aceea că ambele părți câștigă (statul întrucât oferă societății serviciul respectiv, iar mediul privat pentru că dezvoltă pentru sine o afacere garantat profitabilă prin condițiile contractuale). Privită însă din alt unghi și pe termen lung, această cooperare nu face decât să supună întregi sectoare ale societății logicii pieței, care decide cât valorează nevoile oamenilor. Cu alte cuvinte, oricât de strict și de bine intenționat ar fi statul, pe termen lung se instaurează aceeași logică a acumulării, care definește orice companie privată.
Biserica ca spațiu public
Din perspectivă teologică, parteneriatul Statului cu Biserica în privința asistenței sociale nu poate fi cuprins în termenii paradigmei de mai sus. Însăși distincția public-privat cu care operează legislațiile moderne nu reușește să surprindă profunzimea realității Corpului Tainic al lui Hristos, care este Biserica. Propunându-și extinderea filantropiei, Biserica (ekklesia – adunarea celor cu aceeași identitate) nu face decât să își extindă realitatea euharistică prezentă în Sfânta Liturghie (laos ergon – lucrarea poporului, serviciu public). Prin urmare, ceea ce face fiecare creștin cu sine, cu proprietatea sa sau cu banii săi este simultan și public, și privat. Așa cum preotul primește darul de a oferi harul lui Dumnezeu nu pentru sine, ci pentru a-i aduce pe ceilalți în Împărăția cerurilor, tot astfel, deținătorul de proprietate deține bunurile materiale pentru a-i introduce și pe ceilalți în viața comună materială, iar conducătorul conduce pentru a le oferi celorlalți, a-i face părtași la viața societății. Sensul proprietății în creștinism ne arată deci că Biserica însăși este o societate complexă, și nu doar mașinăria administrativă care se ocupă de salvarea sufletelor. Cu alte cuvinte, chiar într-o democrație de tip liberal este legitim ca Biserica să-i explice Statului ce trebuie să facă cu avuția materială publică și chiar să se ofere să suplinească slăbiciunile acestuia fie și din statutul de parte a societății civile.
Ethosul filantropic
Biserica este prima și poate deocamdată singura care are puterea teoretică și practică să pună în dificultate hegemonia capitalului și să creeze o alternativă socială viabilă, deposedând de raționalitatea economică asistența socială și introducând-o într-un regim de personalizare de care avem nevoie cu toții, deopotrivă credincioși sau nu. Nici un ONG cu experiență nu poate suplini ethosul filantropic milenar al Bisericii și extensia socială a Sfintei Liturghii. Contestarea acestei legi trimite un mesaj care scapă bunului-simț: ei nu vor să vadă instituțional pe preotul care vizitează un bolnav și-i oferă o pungă de medicamente, adică o tradiție filantropică cu valoare eclesiologică veche de 2.000 de ani, doar de dragul ethosului pieței neocapitaliste care încă ne ține captivi în actuala criză economică.
Prin promovarea legii, Statul român nu face decât să recunoască că izvorul filantropiei este în Biserică. Ar fi de asemenea un prim pas nu doar pentru reafirmarea Bisericii ca spațiu social al filantropiei genuine, ci și spre revalorificarea autentică a culturii noncomerciale, a universității ca spațiu al producerii cunoașterii, al mass-mediei ca spațiu al informării, și nu al denunțului sau bârfei mondene. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 4 aprilie 2011)
