De 13 ani, la cota 1.000 din Munții Leaota, într-o poiană, priveghează Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”. Această strajă a credinței dâmbovițene de pe firul râului Ialomicioara, aflată la 9 km de localitatea Runcu, este făcută din tăcere. Este acea tăcere fără de care nu ți-ai putea auzi harpa sufletului vibrând la șoaptele rugăciunii. Aici, până și pădurea se roagă. Iar sufletul se scaldă în libertate. Libertatea în Cuvânt.
Sfinții Părinți spun că pe cel ce nu a ajuns la măsura liniștii, liniștea îl omoară’, murmură un glas de femeie. ‘Liniștea, liniștea desăvârșită…’, se frânge iarăși în cuvinte vocea străină, care prinde chip de-abia după ce închid cu totul ușa lumii în urma mea. Sunt departe de orice formă de ‘civilizație’, dacă acesta este cuvântul potrivit pentru lumea în care trăim… Înaintez într-un adânc veșted de pădure și intru pe o altă ușă. Cu prag mult mai înalt! Imposibil de trecut, dacă nu te faci mic. Cu cât ești mai mic și ții capul plecat, asemenea unui pom încărcat de roade, cu atât ajungi mai ușor în lumina de dincolo. A grădinii Maicii Domnului.
Vorbele înșirate ca pe metanie ale maicii Paisia Silivăstru, stareța mănăstirii dâmbovițene din Munții Leaota, îmi rezonează tot mai clar în minte. Îi recunosc imediat înfățișarea, identică cu a aceleia care mi-a strecurat liniștea în urechi. Așadar, n-a fost vis. Sădită în pustietatea Bucegilor, mănăstirea este un loc căruia cu greu îi mai poți găsi astăzi pereche. Impresionează prin frumusețea simplității sale.
La început a fost… nimic
„Nu m-am gândit vreodată că o să fac mănăstire”, spune părintele Iachint, duhovnicul sfântului lăcaș, senin și blând. Ridicarea altarului în cinstea Maicii Domnului (cu hramul Sfântul Nil, Nicodim, Ioan Iacob Hozevitul) se datorează ascultării primite din partea vrednicului de pomenire patriarhul Teoctist, imediat după întoarcerea tânărului monah în țară, de la Muntele Athos, unde s-a nevoit cinci ani. N-ar fi reușit de unul singur, dacă n-ar fi fost ajutat de câteva suflete mistuite de dorul după Dumnezeu – maica Paisia și maica Marina – venite de la Mănăstirea Tismana.
‘Am plecat pentru mai multă liniște și mi-a plăcut că se face Sfânta Liturghie noaptea, după rânduiala din Sfântul Munte’, își explică maica stareță Paisia alegerea, făcută în urmă cu 13 ani, de a pleca din vatra spirituală gorjeană, unde a viețuit 16 ani.
Cu mâinile goale, dar cu inimile dogorite de cuiul de foc al rugăciunii, cele trei fețe monahicești au urcat în munți. Într-un loc unde nu era nimeni și nimic, în afară de Dumnezeu.
‘Nici mâncare, nici sobe, nici lemne nu am avut. Primăvara, când ieșeau verdețurile, făceam o fiertură cu puțin orez, și așa am dus-o. Ne-am adăpostit într-una din cele două case, pe care le-am găsit în paragină, rămase de la cooperativa de administrare a pășunilor alpine’, își amintește maica Paisia de perioada începutului. Deloc descurajați, cu rugăciune și multă muncă, călugării au construit în iarna primului an biserica de lemn, care se poate vedea și astăzi. Micuț, lăcașul de închinăciune este înveșmântat în straturi văruite, imaculate, în amintirea primei ninsori de sub care și-a ridicat de la pământ crucile, ca să străpungă văzduhul, pentru totdeauna, biruitoare. La scurtă vreme, au zidit corpul de chilii, au pus la punct gospodăria. Orice colț al incintei mănăstirii ai cerceta – nemaipomenind de solare, păstrăvărie, livada cu pomi -, rămâi impresionat de felul în care toate se îmbină armonios și trainic.
Plata și răsplata
Mulți dintre cei care ajung la mănăstire, chiar dacă nu sunt la prima vizită, sunt copleșiți de frumusețea naturii, de liniște și de ospitalitatea maicilor. Astfel de oameni fac parte din categoria prietenilor bisericii din munte, credincioși care aleargă să ceară ajutorul Maicii Domnului ori de câte ori necazurile și urâciunea acestei lumi îi copleșesc. La polul opus sunt cei lipsiți de un minim bun-simț, respect și decență față de sfințenia locului. În zilele călduroase, chiar și în posturi, se adună gălăgioși în apropierea mănăstirii, petrec pe ritmuri de muzică, iar după ce înalță fumuri de grătare în toată poiana, lasă în urmă mormane de gunoaie. Una peste alta, de mai bine de un an, tihna pădurii, implicit a vieții monahale, este răvășită de exploatatorii forestieri, înarmați cu drujbe, tractoare și mașini de tonaj greu, în urma cărora pădurea rămâne, pe zi ce trece, o dureroasă amintire.
Mulți pelerini se gândesc cu strângere de inimă ca nu cumva, peste câțiva ani, tumultul să pună stăpânire pe altarul ridicat cu atâta efort, iar liniștea lui să devină, la rândul ei, amintire. Maica stareță refuză asemenea gânduri și are încredere că Maica Domnului nu îi va lăsa din brațele sale nici de această dată. Preacurata Fecioară ‘ne va păzi, pentru că noi am fugit din zgomotul lumii, ca să ne putem ruga mai mult pentru lume’, își arată încrederea părintele Iachint. Monahul adaugă: ‘Mare este puterea lui Dumnezeu și necunoscute sunt căile Lui’, făcând referire la întâmplarea de acum 13 ani, când un miliardar rus și-a dorit cu orice preț pământul de sub mănăstire, cu intenția de a construi o bază sportivă. Părintele povestește cum, la plecare, străinul i-a asigurat pe un ton ultimativ că se va întoarce și le va lua pământul. Omul era convins că banii lui puteau cumpăra totul pe lumea asta. Nu a fost așa. Părintele povestește pe un ton grav: ‘A plecat de la mănăstire nervos și amenințător… Din acea zi nu l-am mai văzut. A murit pe loc, după ce mașina în care era s-a izbit de un stâlp. Însoțitorul lui a scăpat cu viață, dar a rămas cu sechele grave pe viață.’ Afaceristul rus nu a fost singurul care a dorit acest pământ. Alți câțiva bogătași l-au râvnit, fie pentru un hotel, fie pentru o bază de exploatare a lemnului. Nimic nu s-a ales din toate acestea. Maica Domnului a păzit locul pentru mănăstire.
‘Să-l iubim pur și simplu pe Dumnezeu’
Mănăstirea ‘Adormirea Maicii Domnului’ are doar cinci viețuitoare. Cinci suflete neobosite se roagă și muncesc împreună, se trudesc să se desăvârșească, cu răbdare, smerenie și nădejde.
În timp ce smulge buruiana dintre firișoarele de morcovi adăpostite în solar, maica stareță vorbește: ‘Viața de aici e mai aspră, maicile și surorile care vin stau un timp și pleacă. Trebuie să-ți placă pustia și nu mă refer la pustia pe care au avut-o Sfinții Părinți, nu ne putem noi compara, dar este aici o liniște deplină și, dacă nu-ți place, nu poți rămâne’. Ca și cum mănăstirea ar trebui să fie un soi de pensiune, cu tot confortul necesar, lipsa electricității (minimul necesar este asigurat de două panouri solare), slujbele de noapte și restricțiile alimentare (fără carne, și trei zile pe săptămână post) îndepărtează pe cele care, inspirate de duhul lumii, uită că dragostea pentru Dumnezeu este necondiționată.
‘Slujba de noapte e cruce de aur. Cum poți dormi și să refuzi bucuria de a te ruga alături de îngeri, în biserică, noaptea, în liniște desăvârșită?’, se întreabă duhovnicul ai cărui ochi (în care s-a picurat tot albastrul de pe tavanul bisericii, pe care el însuși o pictează) se aprind ca doi cărbuni încinși. Maica stareță completează: ‘Trebuie să slujim întru simplitate. Să-l iubim pur și simplu pe Dumnezeu. Să nu căutăm cuvinte înalte, o adâncime a unor stări sufletești pe care, poate, nu le înțelegem. Sfinții și călugării de demult au fost simpli, și prin simplitatea lor Dumnezeu i-a ridicat. Simpli și nevinovați…’.
Chiar dacă în ziua de astăzi, în accepțiunea părintelui, pentru tineri ‘mănăstirea este o haltă, unde se opresc un timp, după care pleacă, caută altă mănăstire, și tot așa’, maica Paisia se arată încrezătoare: ‘Omul poate să fie cât de decăzut, nu se știe cum se întoarce într-o zi și se pocăiește și se ridică mai sus decât te crezi tu singur că ești. Numai Dumnezeu știe judecățile Lui, cum întoarce pe fiecare și știe dacă omul vrea să se întoarcă. Deci trebuie și voință din partea omului, nu numai bunăvoință din partea Domnului’.
Ofrandă, răbdare, speranță
De 13 ani încoace, la mănăstirea din Munții Leaota primesc răspuns la rugăciunile lor femeile care nu pot naște prunci, paralizații și bolnavii lipsiți de orice speranță. Cele câteva racle cu moaște de sfinți din altar, ruga părintelui Iachint, curățenia locului și credința oamenilor sunt tămăduitoare. În fața catapetesmei din trupșorul bisericii, în taină, cu smerenie, credincioșii își desfac una câte una hainele patimilor. Primesc veșmânt nou, strălucitor, și inima se face mai ușoară. Impresionantă este evlavia țăranilor din satele învecinate, care nu o uită pe Maica Domnului. Știu că la ea găsesc scăpare din necazuri.
Indiferent de vreme, de kilometrii parcurși de multe ori cu piciorul, oamenii urcă muntele mănăstirii și lasă la altar, drept ofrandă, câte ceva din puținul lor agonisit cu greu.
‘Am plecat de la șase dimineața, am aranjat animalele și am luat-o prin pădure. Iaca, acum e nouă ceasul. Asta e mănăstirea noastră. Ne-a scăpat de la greutăți mari. Venim mereu. Am așa o bucurie că am ajuns! Astăzi e sărbătoare mare, vremea e bună cu noi, îi păcat să stai acasă’, spune nenea Eugen, un credincios din satul Râul Alb, un om vesel ca un copil, deși are mult peste 50 de ani. Nu a venit singur. Este însoțit de soție și unul dintre copii, o fată, care îi seamănă leit. Cristina cea bălaie (să tot aibă vreo 20 de ani) nu a lăsat din mână tot drumul o găletușă albastră, de 5 litri, plină cu ouă de găină, numai bune pentru pictura chipurilor sfinților din naos. ‘Numai Dumnezeu i-a trimis. Chiar aveam nevoie de câteva gălbenușuri pentru pictura chipurilor de la Răstignire și de Adormirea Maicii Domnului. Așa s-a făcut totul aici la noi. Am adunat puțin câte puțin, cu răbdare, cu foarte multă răbdare’, arată maica Paisia. Departe de a se fi încheiat, exercițiul răbdării maicilor de-abia de acum înainte va fi pus la mari încercări. Construirea unei biserici de zid, unde să încapă toți credincioșii veniți la slujbele de sărbătoare, e cerută de oameni. O parte dintre ei, prea puțini însă, au contribuit la strângerea sumei necesare pentru zidirea celui de-al doilea altar pe stânca Muntelui Leaota. (Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 10 aprilie 2011)
