Civilizația europeană este fundamentată pe învățătura creștină, istoria Europei este istorie creștină. Atacul la adresa simbolurilor creștine în Italia începând cu anul 2000 și România în 2004 s-a lovit de reacția opiniei publice, copii, părinți, organizații nonguvernamentale și, nu în ultimul rând, cultele religioase creștine sau necreștine. Instanțele supreme naționale au considerat legală prezența simbolurilor religioase în spațiul școlilor publice. Peste toate acestea, hotărârea CEDO din 18 martie 2011, privind prezența în continuare a icoanelor și a simbolurilor religioase în școlile noastre, consfințește sentimentul comuniunii creștine în Europa.
În urmă cu câțiva ani, un profesor de filosofie din Buzău a reușit să producă o dispută aprinsă pe tema prezenței simbolurilor religioase în școlile publice. Puțină lume știe că, deși vâlva din ziare a durat doar câteva luni, profesorul a mers gradat, din instanță în instanță, pentru a-și susține punctul de vedere. Pe scurt: în anul 2004, profesorul a cerut fără succes atât liceului unde învăța fiica sa, cât și inspectoratului școlar județean să scoată icoanele din sălile de clasă, susținând că prezența lor încalcă neutralitatea statului față de celelalte confesiuni, altele decât cea ortodoxă, afectând egalitatea de șanse a copiilor aparținând altor religii sau atei. Cazul mutându-se în justiție, Tribunalul Buzău a hotărât în 17.03.2005 că prin existența simbolurilor religioase pe pereții cancelariilor, holurilor și sălilor de clasă din învățământ nu sunt încălcate drepturile fundamentale la libertatea de conștiință, gândire și libertatea credințelor religioase, respectiv egalitatea în drepturi a elevilor. În recurs, Curtea de Apel Ploiești menține la 20 iulie 2006 hotărârea Tribunalului Buzău. Următorul pas a fost CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării), unde profesorul a fost susținut de o serie de organisme nonguvernamentale și persoane din spațiul public.
Simbolurile religioase din școală nu lezează libertatea personală
În 21 noiembrie 2006, CNDC dă dreptate profesorului, în comunicatul de presă precizând că cere Ministerului Educației și Cercetării reglementarea prezenței simbolurilor religioase în școlile publice, cu respectarea principiilor asigurării exercitării dreptului la învățătură și accesul la cultură în condiții de egalitate; respectarea dreptului părinților de a asigura educația copiilor lor conform convingerilor proprii religioase și filosofice etc., nu în ultimul rând, cerând ca simbolurile religioase să fie prezente doar la orele de religie sau în spațiile destinate exclusiv învățământului religios. Ministerul, sprijinit la rândul său de multe alte organizații ale societății civile, la care s-au adăugat protestele majorității cultelor religioase din țară, a atacat decizia la Curtea de Apel București, care în 18 iunie 2007 menține decizia CNDC ca legală și demnă de a fi pusă în aplicare. Procesul ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) care, în 11.06.2008, a acceptat ca legală păstrarea icoanelor în școlile publice. Profesorul s-a folosit de contestația în anulare, însă ICCJ și-a menținut decizia. Nemulțumit, profesorul atacă România la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Crucea, originea religioasă a valorilor și afirmarea drepturilor omului
La CEDO se afla pe rol, încă din 2006, un proces asemănător. Pe scurt: în Abano Terme, lângă Padova, soții Lautsi au fost deranjați de prezența simbolurilor religioase, în general, și a crucifixelor, în particular, în clasele unde învățau cei doi copii ai lor. Decizia conducerii școlii de a păstra crucifixele în sălile de curs a fost atacată la Curtea Administrativă Veneto (Veneția), Lautsi acuzând încălcarea principiului laicismului, invocând egalitatea și libertatea religioasă prevăzute de Constituția italiană și Convenție, și principiul constituțional al imparțialității autorităților administrației publice. La baza reclamației a stat și o hotărâre a Curții Supreme de Justiție din 1 martie 2000, care considera că prezența crucifixului în sălile de vot încalcă principiul laicității statului. Intervenind în proces, ministrul educației, universităților și cercetării consideră acuzațiile ca nefondate și adoptă Decizia nr. 2.666/2002, care consideră că prezența crucifixului în sălile de clasă este legală, nu ofensează pluralismul religios, nici educația multiculturală din școlile italiene și nu poate fi considerată ca o limitare a libertății de conștiință garantată prin Constituție. În acest sens se cerea conducerii școlii să asigure prezența crucifixelor în sălile de clasă. La 30 octombrie 2003, ministrul declara că prezența crucifixului în școlile publice se baza pe Decretul regal 965/1924 (regulamentele interne ale școlilor de mijloc) și Decretul regal 1.297/1928 (aprobarea hotărârilor generale care reglementează învățământul primar). La 17 martie 2005, Curtea Administrativă a respins cererea părinților, subliniind că principiul privind caracterul laic al statului este acum parte din patrimoniul juridic al Europei, iar prezența crucifixului în sălile de clasă în școlile de stat nu contravine acestui principiu; considerând că, deși crucifixul este incontestabil un simbol religios, este un simbol al creștinismului în general, nu al catolicismului în particular, astfel încât servește ca punct de referință și pentru celelalte culte. De asemenea că, fiind un simbol istoric și cultural, este strâns legat de identitatea poporului italian, în sensul că reprezintă într-un mod caracteristic dezvoltarea istorică și culturală a Italiei și, în general, a întregii Europe. În apel, Curtea Administrativă Supremă (Consiglio di Stato) confirmă la 13.04.2006 legalitatea prezenței crucifixului în sălile de clasă, constatând că în special în Italia crucifixul simbolizează originea religioasă a valorilor: toleranță, respect reciproc, valorificarea persoanei, afirmarea drepturilor altuia, considerarea libertății celuilalt, autonomia conștiinței morale față de autoritate, solidaritatea umană și refuzul oricărei forme de discriminare.
Hotărârea CEDO
Sesizată în dosarul 30.814/ 2006, CEDO admite acuzațiile și hotărăște în 3 noiembrie 2009 că Statul italian trebuie să achite reclamantului un prejudiciu material de 5.000 de euro. Între motivele care au dus la o astfel de hotărâre stătea jurisprudența Curții, care cerea Statului să se abțină de la impunerea convingerilor sale în locurile unde persoanele sunt deosebit de vulnerabile, subliniind că școlarizarea copiilor este un domeniu deosebit de sensibil în acest sens. De asemenea, că, în pluralitatea de semnificații a crucifixului, cea religioasă este predominantă. În consecință, prezența obligatorie și extrem de vizibilă a crucifixului în sălile de clasă a fost capabilă să nască nu numai conflicte în convingerile secularizate ale reclamanților, dar și perturbări emoționale pentru elevii necreștini sau atei. Potrivit Camerei, statul italian are obligația să mențină neutralitatea confesională în învățământul de stat, în cazul în care frecventarea școlii este obligatorie, în plus, nu înțelege cum afișarea în sălile de clasă a unui simbol care este asociat cu religia majoritară din Italia ar putea servi pluralismului educațional. Decizia fiind atacată, Marea Curte a hotărât, în urmă cu câteva zile, la 18 martie 2011, cu cincisprezece voturi pentru și două contra, că prezența simbolurilor religioase, în general, a crucifixelor, în special, în sălile de clasă nu aduce atingere drepturilor invocate de reclamanții inițiali (Lautsi și alții vs Statul italian).
Neutralitatea nu înseamnă promovarea secularismului sau a ateismului
Cum a fost posibilă o astfel de întoarcere? Aducem în atenție cititorului mai multe aspecte de care Curtea a ținut cont în decizia luată, aspecte pe care le considerăm deosebit de importante în argumentarea poziției pe care fiecare dintre noi trebuie să o întărim în susținerea cauzei prezenței icoanelor în școlile noastre. Mai întâi, Guvernul Italiei, în excepția ridicată împotriva hotărârii din noiembrie 2009, a invocat lipsa unui studiu temeinic în ceea ce privește situația diferită a relațiilor Stat-Biserică în statele europene. Apoi, a arătat confuzia pe care au făcut-o judecătorii între ‘neutralitate’ și ‘secularism’, neutralitatea însemnând că statele ar trebui să se abțină de la promovarea nu doar a unei anumite religii, ci și a ateismului, secularismului. De asemenea, a criticat faptul că hotărârea nu dă nici o indicație asupra modului în care simpla prezență a unui crucifix în sălile de școală a fost de natură să reducă în mod substanțial capacitatea reclamantului inițial de a insufla propriilor copii convingerile personale, singurul motiv dat fiind faptul că elevii ar fi simțit că au fost educați într-un mediu școlar marcat de o anumită religie; totuși, influența educativă a părinților este cu mult mai mare decât cea a școlii. Curtea a reținut inexistența dovezilor care să ateste că afișarea unui simbol religios pe pereții clasei poate avea o influență asupra elevilor și deci nu se poate afirma că aceasta are sau nu are un efect asupra persoanelor tinere în procesul de formare. Cu toate acestea, este de înțeles că reclamantul inițial ar putea vedea în crucifixele din școlile frecventate de copiii săi o lipsă de respect din partea Statului față dreptul său de a le asigura educația în conformitate cu propriile convingeri religioase, filosofice; percepția subiectivă a reclamantului nefiind însă suficientă pentru a stabili o încălcare a drepturilor invocate. Guvernul italian a explicat că prezența crucifixului în sălile de clasă este rezultatul dezvoltării istorice a Italiei, un fapt care dă nu numai o conotație religioasă, dar și un element de identitate necesar de păstrat. Dincolo de sensul său religios, crucifixul simbolizează principiile și valorile fundamentale ale democrației și civilizației occidentale, justificându-se astfel prezența sa în sălile de clasă. Curtea conchide în speță că decizia asupra prezenței crucifixelor în sălile de clasă este, în principiu, o chestiune care se încadrează în marja de apreciere a Statului, cu atât mai mult, cu cât nu există un consens european cu privire la problema prezenței simbolurilor religioase în școlile de stat. În plus, Curtea a considerat că un crucifix pe un perete este un simbol în esență pasiv și nu poate fi considerat că ar avea asupra elevilor o influență comparabilă cu cea a unui discurs didactic sau cu participarea elevilor la activități religioase.
Situația prezenței simbolurilor religioase în școlile de stat din statele membre ale Consiliului Europei
În luarea deciziei din 18 martie, Curtea a ținut seamă și de situația existentă în statele membre CE privind prezența simbolurilor religioase în școlile de stat. În multe dintre aceste țări, problema nu este reglementată prin regulamente specifice. Prezența acestor simboluri este interzisă în mod expres numai într-un număr mic de state: fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franța (cu excepția Alsaciei și a Departamentului Moselle) și Georgia. În schimb, prezența este expres prevăzută în Italia, Austria, Polonia și în anumite regiuni administrative din Germania și Elveția. Simbolurile religioase se găsesc în schimb în toate școlile de stat din unele state membre unde nu există o reglementare specifică: Spania, Grecia, Irlanda, Malta, San Marino și România. Cauze similare celei din Italia au fost aduse în fața instanțelor supreme din mai multe state. În 1990, Curtea Federală Elvețiană a dat o ordonanță care prevede că prezența crucifixului în sălile de clasă din școala primară este incompatibilă cu cerințele de neutralitate confesională prevăzută de Constituția federală, dar nu critică o astfel de prezență în alte părți din incinta școlii. În 1995, Curtea Constituțională Federală a Germaniei a hotărât că o ordonanță similară bavareză a fost contrară principiului neutralității statului și dificil de conciliat cu libertatea religioasă a copiilor necatolici. Parlamentul bavarez a emis apoi o nouă ordonanță de menținere a măsurii anterioare, dar prin care cere părinților să-și declare convingerile religioase sau laice, în discutarea prezenței crucifixului în sălile de clasă frecventate de copiii lor. În 1993, Curtea Constituțională a Poloniei a decis că afișarea crucifixului în sălile de școală este compatibilă cu libertatea de conștiință și religie și cu principiul separării Bisericii de Stat. În 2009, în Spania, Înalta Curte de Justiție din Castilia și Leon, într-un proces intentat de o asociație care militează în favoarea școlarizării secularizate, care a cerut fără succes eliminarea simbolurilor religioase din școli, a considerat că școlile în cauză ar trebui să le elimine dacă au primit o cerere expresă de la părinții unui elev. Curtea a făcut referire și la Decizia 2.393/2008 a ICCJ din România, hotărâre prezentată în prima parte a articolului.
Prezența Crucii în școli nu este dovadă de intoleranță religioasă
Deosebit de importante sunt opiniile concordante ale judecătorilor Power și Bonello. Ann Power arată că Marea Cameră a constatat că prezența crucifixului este, în esență, un simbol pasiv, iar aceasta prezintă o mare importanță, având în vedere principiul neutralității. Domnia sa este de acord, precizând că în pasivitatea simbolului nu este nici un fel de constrângere. Dovezi de necontestat în fața Curții este că Italia deschide mediul școlar către o varietate de religii și nu există nici o dovadă de intoleranță față de necredincioși sau de cei de alte convingeri religioase: vălul islamic poate fi purtat; începutul și sfârșitul Ramadanului sunt de multe ori sărbătorite. Într-un astfel de context pluralist și religios tolerant, un simbol creștin pe un perete prezintă o viziune diferită asupra lumii, un stimul pentru dialog. Ann Power arată că poate fi acceptat faptul că reclamanta s-a simțit ofensată de prezența crucifixului în sălile de clasă, însă, din perspectiva Convenției și a jurisprudenței CEDO, dreptul de a nu fi ofensat este unul a cărui protecție nu poate fi recunoscută. Mai mult, în opinia sa, secularismul este o ideologie în sine, ca oricare alta, astfel, statul italian, dacă l-ar adopta, ar fi în continuare lipsit de neutralitate. Giovanni Bonello arată că un tribunal al drepturilor omului nu își poate permite să sufere de Alzheimer istoric. El nu are dreptul să ignore continuitatea culturală a unei națiuni în timp, nici să ignore ceea ce, peste secole, a servit la plămădirea și definirea profilului unui popor. Pe o instanță a drepturilor omului cade funcția de a proteja drepturile fundamentale, dar niciodată ignorând faptul că obiceiurile nu sunt capricii trecătoare, ele evoluează în timp, devin simboluri importante de identitate pentru națiuni, religii etc. Un tribunal european nu ar trebui să fie chemat să falimenteze secole de tradiție europeană. Nici o instanță judecătorească, cu siguranță nu CEDO, nu ar trebui să jefuiască italienii de o parte a personalității lor culturale. O privire asupra calendarului școlii italiene mărturisește despre legăturile istorice inextricabile dintre educație și religie în Italia, de-a lungul secolelor: zilele de muncă – zile consacrate zeilor păgâni (Diana/Luna, Marte, Hercules, Jupiter, Venus, Saturn) și cea de odihnă (duminica, ziua Domnului); școala urmărește calendarul religios – vacanțe în sărbători creștine: de Paști, Crăciun; Postul Mare, de carnaval (Carnevale, momentul în care disciplina Bisericii a permis consumul de carne), Bobotează, Rusalii, Adormirea Maicii Domnului, Corpus Domini, Advent, Tuturor Sfinților, un ciclu anual mult mai flagrant nonsecularist decât orice crucifix de pe orice perete. În final, doamna Lautsi este rugată să nu ceară Curții suprimarea calendarului școlar italian, un alt patrimoniu creștin-cultural care a supraviețuit secolelor, fără nici o dovadă de prejudiciu ireparabil la progresul libertății, emancipării, democrației și civilizației. (Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 10 aprilie 2011)
