În Sfânta și Marea Miercuri, Biserica Ortodoxă face pomenirea femeii păcătoase care a uns pe Mântuitorul Hristos cu mir de mare preț. Despre semnificațiile duhovnicești ale acestei fapte și despre modul în care femeia păcătoasă ni se face dascăl de pocăință ne-a vorbit Înaltpreasfințitul Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord și Arhiepiscopul Germaniei, Austriei și Luxembourgului.
Înalt Preasfințite Părinte Mitropolit Serafim, de ce se face pomenirea femeii păcătoase care a turnat mir pe capul Domnului Iisus Hristos în Marea Miercuri?
Sinaxarul din Sfânta și Marea Miercuri ne spune că dumnezeieștii Părinți au rânduit ca în această zi să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a turnat mir de mare preț pe capul Domnului, întrucât acest lucru s-a întâmplat cu puțin înainte de mântuitoarea patimă și pentru că mirul preînchipuia smirna și aloe cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare. Mântuitorul Însuși spune în Evanghelia de la Sfânta Liturghie ‘că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea’ (Matei 26, 12).
Care sunt semnificațiile duhovnicești ale faptei ei?
Orice om păcătos când ajunge, prin harul lui Dumnezeu, să-și recunoască păcatul simte nevoia să aducă o jertfă sau un dar lui Dumnezeu, fie ca mijloc de ispășire, fie ca recunoștință pentru iertarea păcatelor. Desigur, jertfa supremă este jertfa de sine însuși, atunci când Dumnezeu o cere, cum este cazul mucenicilor. Deși ideea de jertfă se raportează în primul rând la Dumnezeu, ea are însă un înțeles mai larg, fiind adânc înscrisă în firea omenească. Jertfa definește chiar ființa noastră, care nu se împlinește decât ca relație sau ca dar de sine pentru ceilalți și ca darul celorlalți pentru mine. Fiecare om trăiește cu adevărat numai în măsura în care reușește să facă binele în jurul său, să ofere din bunurile sale, până la ofranda de sine pentru ceilalți. Nevoia jertfei aduse lui Dumnezeu au simțit-o primii oameni după căderea lor în păcat și alungarea din Rai. Sfânta Scriptură ne vorbește de jertfele lui Cain și Abel, de jertfele lui Iov, ale lui Avraam și ale patriarhilor, apoi de jertfele permanente aduse la Templul din Ierusalim. Tot Vechiul Testament urmărește în fond aprofundarea conștiinței nevoii de jertfă, atât sângeroasă (de animale), adusă lui Dumnezeu pentru ispășirea și iertarea păcatelor, cât și nesângeroasă, prin efortul respectării poruncilor lui Dumnezeu și împlinirea faptelor bune ca expresie a iubirii de Dumnezeu și de semeni.
Prin vărsarea sângelui Său pe cruce, Mântuitorul a desființat jertfele sângeroase ale Vechiului Testament. Noul Testament este un Testament al jertfelor duhovnicești, al milei (‘milă voiesc, iar nu jertfă’), al păcii, al iertării, al iubirii… care nu sunt doar stări emoționale, ci fapte concrete, ca cea a femeii păcătoase din Evanghelia de astăzi. Iar jertfa Mântuitorului de pe cruce, din care ne împărtășim la fiecare Sfântă Liturghie, prin primirea Trupului și Sângelui Domnului, se face în noi izvor de viață și de putere, pentru ca și noi să ne jertfim în modul cel mai concret pentru semenii noștri.
De ce s-au supărat ucenicii pe această femeie pentru fapta ei și cum se explică atitudinea surprinzătoare a Mântuitorului Hristos?
La vremea aceea, ucenicii Domnului judecau încă ‘după trup’, nu aveau o gândire duhovnicească,pe care o vor câștiga numai după Înviere și mai ales după Pogorârea Duhului Sfânt peste ei, la Rusalii. Ei vedeau în fapta femeii păcătoase doar o risipă și nu înțelegeau pocăința ei profundă care-i cerea să facă această jertfă, după cum nu vedeau nici semnificația ei profetică. Din păcate, această gândire ‘trupească’, utilitaristă, care ignoră gratuitatea, este astăzi foarte răspândită printre creștini, care nu mai știu să aprecieze gesturi asemănătoare, cu încărcătură profund duhovnicească. Mântuitorul nu numai că apreciază fapta femeii păcătoase când spune ‘lucru bun a făcut ea față de Mine’, ci îi descoperă și semnificația profetică, spunând ‘a făcut-o spre îngroparea Mea’, iar pe ucenicii care se gândeau mai mult la cele pământești (chiar dacă era vorba de săraci), într-un moment atât de important din viața Mântuitorului lumii, îi asigură: ‘Pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna’. Desigur este vorba aici de prezența Lui în trup, care se va încheia cu moartea de bunăvoie pe cruce, și nu de prezența Lui duhovnicească. Pentru că, duhovnicește, Mântuitorul este cu cei ce cred în El în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).
Cum ne poate ajuta înțelegerea semnificațiilor faptei ei în viața noastră duhovnicească și cum poate fi aplicat modelul pe care ni-l oferă femeia păcătoasă în contextul social actual, aflat de multe ori sub semnul materialismului și al utilitarismului?
Fapta femeii păcătoase care exprimă pocăința ei profundă și în același timp iubirea fără limite față de Hristos, în care ea a descoperit pe Dumnezeu Care iartă păcatele, cum n-au descoperit încă, la vremea aceea, ucenicii înșiși, are o semnificație permanentă. Mântuitorul Însuși o spune: ‘Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei’ (Marcu 14, 9). Aceasta înseamnă că lui Dumnezeu Îi sunt plăcute astfel de gesturi de pocăință și iubire. Desigur, Dumnezeu nu așteaptă de la toți care se pocăiesc de păcatele lor și-L iubesc din toată inima jertfe materiale, ca ‘mirul de mare preț’ al femeii păcătoase. Important este ca atunci când posedăm bunuri materiale să nu ne lipim inima de ele, ci să fim gata oricând să oferim o parte din ele. Să oferim din bunurile noastre lui Dumnezeu, ajutând la ridicarea unei biserici sau la împodobirea ei și să oferim semenilor care au nevoie de ajutorul nostru. Căci iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui nu pot fi separate.
Important este deci să nu ne lăsăm stăpâniți de duhul veacului, adică al egoismului, al materialismului și utilitarismului, care ne închid orizontul veșniciei și ne limitează la lumea aceasta, care nu are nici un sens dacă nu-i deschisă spre Dumnezeu. Iar Dumnezeu este înainte de toate prezent în inima noastră și în semenii noștri. ‘Mirul de mare preț’, în sens duhovnicesc, este tocmai inima noastră pe care trebuie s-o predăm lui Dumnezeu și prin El semenilor. Mirul femeii păcătoase, respectiv darurile noastre aduse lui Dumnezeu sau oferite semenilor sunt doar expresia inimii pline de iubire care se oferă pe sine însăși odată cu darul. Căci un dar care nu este însoțit de iubire nu are nici o valoare. Evanghelia de astăzi ne învață de asemenea să ne ferim de judecata ucenicilor care n-au înțeles gestul de pocăință al femeii păcătoase. Se întâmplă adeseori ca și noi să judecăm fapte pe care nu le înțelegem în profunzimea lor. De pildă, nu înțelegem cum se întorc unii oameni la pocăință, schimbându-și radical viața, sau cum se angajează unii credincioși la jertfe (post, rugăciune sau oferirea a tot ce au săracilor…) care depășesc ceea ce noi numim normalul, adică gândirea care nu este transformată de Dumnezeu.
Prin exemplul femeii păcătoase pe care Biserica ni-l pune astăzi înainte suntem chemați și noi la pocăință, mai cu seamă în aceste zile în care Mântuitorul Hristos a suferit cu deosebire pentru păcatele noastre. Știm că viața creștină este o permanentă actualizare a vieții Mântuitorului în viața noastră de zi cu zi. Nu ne putem bucura de Învierea Domnului dacă nu-L însoțim și noi – prin post și rugăciune, ca și prin pocăință exprimată în fapte bune, ca și fapta femeii păcătoase – pe drumul pătimirii Sale. (Interviu publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 20 aprilie 2011)
