În 1988, un studiu a reușit să dovedească faptul că bunăvoința iubitoare, compasiunea față de semeni, are efecte benefice asupra organismului. La experimentul desfășurat de doctorul David McClelland (Universitatea Harvard) au participat două grupuri de persoane. Unii au urmărit un film emoționant, în care maica Tereza îngrijea bolnavi, iar ceilalți, un film despre naziști. Rezultatele au arătat că persoanele care au urmărit filmul cu maica Tereza au prezentat un nivel crescut de anticorpi. (Anticorpii sunt proteine sintetizate de limfocitele B ale sistemului imunitar, cu rol de apărare în cazul pătrunderii în corp a unui antigen. În stare de repaus, limfocitele B sintetizează doar cantități mici de anticorpi.) În cazul telespectatorilor care au urmărit filmul cu maica Tereza, nivelul imunoglobulinei A din salivă, un anticorp pentru bacterii și viruși, a crescut semnificativ!
Alte rezultate privesc efectele îmbrățișării asupra sănătății, în fapt, o formă de manifestare a compasiunii. Studii făcute începând cu anii â90 au scos la iveală faptul că atingerea bolnavului, mângâierea sugarului, îmbrățișarea suferinzilor au efecte benefice asupra sănătății. În cazul femeilor gravide și al persoanelor suferinde, atingerea sau masajul diminuează nivelul de cortizol (hormonul stresului), în timp ce, în cazul bebelușilor născuți prematur, tandrețea manifestată tactil determină creșterea mai rapidă în greutate cu 47%. În plus, copiii născuți prematur care beneficiază de mângâiere sunt mai activi, mai echilibrați, reacționează mai bine la mediul înconjurător, plâng mai rar și dorm mai bine.
Ajutând oamenii, ne schimbăm modul de a vedea lumea
În ultimii ani a debutat și explorarea neurologică a relațiilor interumane. Rezultatele obținute până acum arată că relațiile cu semenii determină funcționarea creierului. Medicul Daniel J. Siegel, care a contribuit la constituirea domeniului numit neurobiologia relațiilor interpersonale, afirmă că anumite procese neuronale corespund atașamentului dintre oameni, empatiei sau compasiunii, iar aceste stări sufletești determină, la rândul lor, o anumită (trans)formare a rețelelor neuronale. Louis Cozolino, psiholog la Universitatea Pepperdine, sublinia, într-o lucrare publicată în 2006, că investigațiile specifice biologice sunt, în acest caz, mai bine adaptate persoanei umane, cu profunzimea și deschiderea ei interpersonală: ‘Neurobiologia interpersonală urmărește studiul modalităților prin care omul se atașază de cineva, crește și se interconectează sufletește cu semenii săi’.
În esență, rezultatele obținute aici sugerează că felul în care ne obișnuim să relaționăm cu oamenii se fixează în biologia creierului, determinând o anumită structurare a proceselor neuronale. Relațiile interpersonale profunde, prieteniile de durată, compasiunea și întrajutorarea procedează la o ‘reorganizare’ a activității cerebrale, imprimând o neuroplasticitate specifică, schimbând modul de a recepta și de a înțelege lumea. Efectele sunt dintre cele mai diverse: creșterea controlului emoțional, o mai temeinică înțelegere de sine, îmbunătățirea răspunsului la stres, capacități empatice mai bune în relația cu semenii, reglarea unor activități fiziologice.
Așadar, bunătatea sau compasiunea afectează benefic fiziologia și imunitatea noastră, schimbând chiar și modul în care gândim. Cercetătorii spun că aceasta se explică prin faptul că fiecare experiență repetată mai mult timp determină o anumită conectivitate neuronală, care se fixează până la urmă, modificând activitatea creierului și fiziologia. Dr. Allan Lucks (Institut for Advancement of Health) concluzionează că ‘activitatea de a-i ajuta pe alții se dovedește, într-adevăr, a fi cea mai adecvată cale de a ne ajuta pe noi înșine’!
Compasiunea în orizontul Pătimirilor lui Hristos
Din perspectivă creștină, se dovedește, din nou, că ceea ce facem ne face. Bunătatea arătată altora se imprimă și în trup. Teologic, s-ar putea spune că virtuțile, ca semne ale ‘sănătății sufletești’, antrenează și o însănătoșire a trupului.
Desigur, aceste cercetări nu pot scoate la iveală toate înțelesurile și beneficiile spirituale ale compasiunii și nu pot arăta cum persoana umană se întregește, se desăvârșește în stare de iubire față de Dumnezeu și față de semeni. Știința nu poate cuprinde acest plan. Totuși, rezultatele rămân relevante, întrucât scot la iveală alcătuirea chipului lui Dumnezeu în om, rânduit încă de la creație, în care viața sufletească se răsfrânge în trup.
Dar se întrevede aici și o dublă deschidere a omului: o dorință de a împărtăși iubirea și o nevoie de a primi dragostea altei persoane. În lumina Revelației, gândirea patristică a sesizat această deschidere, legând-o de însăși condiția spirituală a omului: natura omenească suspină, în fiecare persoană, după unitatea tuturor, pentru că omul a fost făcut după chipul Celui ce este Unul în Ființă și Întreit în Persoane. ‘Natura umană își regăsește, prin iubire și compasiune, unitatea care se divizează prin nașteri și se sfâșie prin păcat. De aici sentimentul celui ce iubește că cel iubit își regăsește ‘casa’ după rătăcirea pe afară… Bucuria ce o avem de întâlnirea cu Dumnezeu în iubire ne arată că și aici e vorba de o regăsire: natura umană, fiind opera iubirii creatoare a lui Dumnezeu, se află într-o înrudire și într-o apropiere originară cu El. Unirea realizată prin dragoste îi dă sentimentul de regăsire, de revenire acasă, de intrare în odihnă…’
În fine, și mai mult decât toate acestea, prin Pătimirile, Moartea și Învierea Sa, Hristos a restaurat firea omenească, întărind și curățind nevoia noastră de exprimare și de receptare a iubirii. Pentru că în El, prin iubirea Sa jertfelnică, și prin Tainele încredințate Bisericii, sunt acum posibile unitatea firii omenești și iubirea desăvâșită dintre oameni: ‘În baza solidarității depline cu noi, scrie părintele Dumitru Stăniloae, prin faptul că e Ipostas dumnezeiesc al firii umane, (…) Hristos S-a făcut centru uman, care nu mai e supus nici unei tendințe de a se strânge în sine, (…) ci e cu totul deschis celorlalți, dându-le și lor această putere prin împărtășirea lor de firea Sa. Iar această biruință asupra păcatului a obținut-o prin efortul de a suporta pătimirile fără să alunece spre cruțarea Sa egoistă. El a realizat astfel și prin suferință o unire cu noi, pe care rămâne să o acceptăm din partea noastră și noi, însușindu-ne biruința Lui asupra păcatului despărțirii’. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 21 aprilie 2011)
