Prin Botez Biserica își împlinește misiunea încredințată de către Întemeietorul ei, de a-i conduce pe oameni către Rai. Iar Botezul înseamnă omorârea omului vechi și învierea omului nou din noi, un proces care durează întreaga noastră viață. De aceea trăirea creștin autentică nu este altceva decât un botez zilnic. În fiecare zi creștinul trebuie să lupte pentru omorârea omului vechi din el și învierea omului nou. Mai jos, despre cum era privit botezul din noaptea Învierii la Ierusalim în secolul al IV-lea.
Biserica-casă din localitatea Dura Europos, aflată pe malul drept al fluviului Eufrat, construită la scurt timp după anul 233, a fost descoperită în timpul săpăturilor arheologice din anii 1922-1936. Deoarece la acest complex arhitectonic numai pereții baptisteriului erau împodobiți cu picturi în frescă, iar baptisteriul ieșea în evidență în fața celorlalte încăperi, putem înțelege că pentru un creștin din secolul al III-lea Botezul avea o importanță deosebită. În secolul al IV-lea avem un nor de martori, Sfinți Părinți care au dedicat întinse omilii și cateheze interpretării și analizării ritualului botezului, contribuind la dezvoltarea unei teologii baptismale, unitară în afirmațiile sale fundamentale, dar și cu accente specific locale în marile metropole ale creștinismului antic: Roma, Alexandria, Ierusalim și Antiohia.
Pregătirea Botezului
În cele ce urmează vom lua ca martor pe Sfântul Chiril al Ierusalimului și pe pelerina spaniolă Egeria, care ne vor ajuta să reconstituim marea noapte a Botezului și a Învierii, așa cum era trăită la Ierusalim la sfârșitul secolului al IV-lea.
După trei ani de pregătire în cadrul catehumenatului și o pregătire specială formată din cateheze, post și exorcizări zilnice, de-a lungul Postului Mare, cei pregătiți de Sfânta Luminare (fotizomenii) se aflau în atriul Bisericii Învierii din Ierusalim în noaptea dintre Sâmbăta Mare și Duminica Învierii. Crezul fusese deja rostit înaintea episcopului în ziua Floriilor, fotizomenii erau pregătiți pentru botez, comunitatea se afla în Biserica Mare construită de Constantin cel Mare în priveghere și se ruga pentru cei ce urmau să devină creștini.
Cel care ne ajută să refacem ritualul baptismal din ‘noaptea mai strălucitoare decât soarele’ este Sfântul Chiril în celebrele sale Cateheze mistagogice. Primele două cateheze se referă la Sfântul Botez, cea de a treia la Taina Mirungerii, iar ultimele două ne prezintă Sfânta Liturghie din noaptea de Paști.
Botezul era săvârșit în baptisteriul din cadrul complexului arhitectonic de la Sfântul Mormânt. Acesta se afla în partea de sud-vest a curții interioare care despărțea Basilica cea mare constantiniană de Anastasis, rotonda aflată deasupra mormântului Domnului. El era alcătuit dintr-un hol și bazinul propriu-zis. Privegherea din noaptea de Înviere începea sâmbătă-seara în Anastasis cu un fel de vecernie, căreia îi urma lucernariul, o slujbă în timpul căreia erau aprinse o mulțime de lumini de la candela care ardea neîncetat la Sfântul Mormânt. Pentru continuarea privegherii comunitatea mergea în Biserica Mare, unde se citeau douăsprezece texte biblice din Vechiul Testament. În timpul acestor citiri avea loc botezul propriu-zis al fotizomenilor.
Moartea omului vechi, învierea celui nou și îmbrăcarea lui întru Hristos
Descrierea din Catehezele mistagogice începe din momentul în care catehumenii se aflau în holul aflat în fața baptisteriului. Acolo aveau loc lepădarea de satana și unirea cu Hristos. Să ne imaginăm atmosfera deosebită de acolo, lumânările care ard și mulțimea de fotizomeni care așteptau împreună cu nașii lor momentul pentru care se pregăteau de câțiva ani. Atmosfera era cu siguranță plină de emoții și entuziasm. Să nu uităm că în viziunea biblică și în mentalitatea creștinului antic noaptea și întunericul erau timpul și spațiul în care aveau loc cu predilecție teofaniile. Dar timpul nopții este caracterizat de ambivalența faptului că atât Dumnezeu, cât și diavolul se revelează noaptea. De aceea fotizomenul era cel care trebuia mai întâi să lămurească această ambivalență în ceea ce îl privea.
Sfântul Chiril ne relatează că, întorși cu fața către Apus și cu mâna întinsă, fotizomenii se lepădau de satana, ca și cum acesta ar fi fost prezent. Formula de lepădare folosită la Ierusalim era următoarea: ‘Mă lepăd de tine satana, de toate faptele tale, de toată pompa ta și de toată slujirea ta’. Acest rit al lepădării de satana este atestat clar în literatura creștină la Tertulian, de la el devenind atât în Răsărit, cât și în Apus parte componentă a slujbei Botezului. Pe lângă lepădarea de satana, care apare în toate formulele de lepădare cunoscute, alte trei obiecte care revin mereu în formulele de abrenunțiație sunt pompa, opera și angeli. Lepădarea de faptele, pompa și slujirea lui satana făceau cu putință începutul viețuirii minunate creștine, așa cum o cunoaștem din alte izvoare ale vremii. Pompa era în strânsă legătură cu teatrul păgân, care era imoral și reda miturile păgâne. Slujirea lui era legată de cultul și practicile magice adresate zeilor imaginari.
Ridicarea mâinii drepte apare prescrisă pentru prima oară de către Sfântul Chiril al Ierusalimului. Mâna dreaptă ridicată este mâna pregătită pentru a lovi, semn și gest simbolic ritual, care exprimă lipsa de frică în fața celui de care cel botezat se leapădă, în fața satanei. Suflarea și scuiparea diavolului de către fotizomen, atestată în alte centre creștine, exprimă dușmănia principială împotriva lui satana și ruptura irevocabilă cu el.
Lepădarea de satana avea loc la început sub formă de aserțiune, prin rostirea formulei de lepădare după ce mai întâi era rostită de liturg. Se observă și opoziția activă personală a celui care venea spre luminare împotriva diavolului din întregul său comportament din timpul acestui act, din gesturile și din fizionomia lui.
Lepădării îi urma în mod nemijlocit unirea cu Hristos, care avea loc în urma întoarcerii celui care urma să fie botezat spre est, ‘către ținutul luminii’, și a rostirii unei mici mărturisiri de credință: ‘Cred în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh și în botezul pocăinței’. Botezul este asemănat de Sfântul Chiril cu ieșirea din robia egipteană, care sfârșește pentru fotizomen prin înecarea diavolului în apa Botezului.
Aceste prime acte au avut loc în hala din fața baptisteriului. Fotizomenul intra însă apoi în ‘Sfânta Sfintelor’, adică în baptisteriu, pentru săvârșirea riturilor care urmau. Baptisteriul era pentru Sfântul Chiril ‘Sfânta Sfintelor’, adică locul unde se săvârșea misterul, dar și ‘locul teologic’, unde misterul era înțeles. Aici avea loc dezbrăcarea hainelor, imagine a dezbrăcării omului vechi cu faptele lui. Un ritual simbolic exterior definește un act interior transformator. Omul a fost creat de către Dumnezeu gol, neîmbrăcat. Haina este purtată abia de către omul cel căzut, ea exprimând starea de cădere. Cel ce îmbracă haina botezului leapădă haina purtată ca urmare a căderii în păcat. Haina botezului este îmbrăcarea în Hristos, iar această îmbrăcare în Hristos ne redă din nou Paradisul. Orice mister care se săvârșește în Biserică este un mister eshatologic. Sfântul Chiril împărtășește această concepție deplin: ‘În fața tuturor ochilor ați fost goi și nu v-ați rușinat! Ați reprezentat într-adevăr o copie a primului creat, a lui Adam, care era gol în Paradis și nu se rușina’.
Haina albă, semnul vieții fără prihană
Dezbrăcării îi urma în mod nemijlocit ungerea din cap până în picioare cu untdelemn exorcizat, după care urma Botezul prin afundarea de trei ori în apă, un simbol al morții și al învierii împreună cu Hristos. Abia din secolul al IV-lea cele trei afundări în apă au fost interpretate ca simbol al celor trei zile petrecute de Hristos în Mormânt, iar Sfântul Chiril este unul din martorii cei mai importanți.
Sfântul Chiril accentuează transformarea ființială care are loc odată cu Botezul. Caracteristicile fundamentale ale apei sunt faptul că aceasta curăță și dă viață. Apa sfințită a Botezului produce curățirea interioară a omului de orice pată și dăruiește o viață nouă. Toate elementele exterioare ale Tainei sunt semne eficace ale prezenței mântuitoare a lui Hristos și exprimă vizibil participarea reală la moartea și Învierea Sa. Sfântul Chiril le transmitea neofiților această experiență cu următoarele cuvinte: ‘Ceea ce Solomon a zis într-un alt context se potrivește și pentru voi. Acesta a zis: ‘O vreme a nașterii și o vreme a morții’. La voi este invers: o vreme a morții și o vreme a nașterii. În același timp s-a întâmplat totul: odată cu moartea s-a întâmplat și nașterea voastră’.
Imediat după ieșirea din apă se săvârșea ungerea postbaptismală cu mir a celui abia botezat? la frunte și la celelalte simțuri. Cei ce se botează sunt icoane ale lui Iisus Hristos și precum asupra Mântuitorului s-a pogorât Duhul Sfânt imediat după Botez, la fel se întâmpla și cu cei nou-botezați, cărora le erau transmise prin ungerea cu mir toate darurile Duhului Sfânt. Sfântul Chiril încerca să-i facă conștienți pe cei nou-botezați de viața nouă care le-a fost dăruită: ‘Căci pe de o parte este uns trupul cu mir văzut, iar pe de altă parte este sufletul sfințit cu Duhul Sfânt și Dătător de Viață’.
Faptul că cei nou-botezați au înviat pentru o viață nouă este marcat și de deplasarea acestora împreună cu episcopul de la baptisteriul din curtea interioară până în Anastasis, locul unde Mântuitorul Hristos a înviat. Și ei înviaseră prin botez, iar semnul vieții fără prihană erau hainele albe în care erau îmbrăcați. Botezați în Hristos erau apoi îmbrăcați în Hristos (Gal. 3, 27). Verbul grecesc al îmbrăcării este endiomãi. Acesta vine de la diomai, care înseamnă ‘eu mă scufund’. Pentru a spune ‘eu mă îmbrac’ nu trebuie adăugată decât prepoziția en â ‘în’, astfel îmbrăcarea devine scufundare în ceva, scufundare în haine. Îmbrăcarea în Hristos este, etimologic vorbind, scufundarea în Hristos, intrarea într-o intimitate deplină cu El, iar aceasta se realiza prin scufundarea în apa Botezului. Astfel, scufundarea și îmbrăcarea sunt sinonime.
În Anastasis se cânta un imn, iar în final episcopul citea o rugăciune pentru noii botezați, numiți neofiți. Din Anastasis se mergea în procesiune până la Biserica Mare, unde ceilalți credincioși așteptau priveghind venirea neofiților, pentru a participa împreună la Liturghia euharistică din noaptea de Înviere. Aici neofiții rostesc pentru prima oară rugăciunea Tatăl nostru. Abia cel botezat putea să i se adreseze lui Dumnezeu ca unui ‘Tată’.
Experiența pe care cei nou-botezați împreună cu ceilalți credincioși o făceau era una existențial-realistă. Scopul tuturor actelor și gesturilor liturgice era transformarea omului, umplerea lui de Duh Sfânt. Plin de Duhul Sfânt, acesta putea avea o viețuire minunată și nemaivăzută, care stârnea bineînțeles chiar uimirea păgânilor. Realitatea transformării era pentru Sfântul Chiril fundamentală: ‘După ce ne-am sfințit prin aceste imne duhovnicești, rugăm pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să trimită Sfântul Duh peste cele puse înainte (Sfintele Daruri), pentru ca să facă pâinea Trupul lui Hristos, iar vinul Sângele lui Hristos. Căci tot ceea ce atinge Sfântul Duh este sfințit și transformat’. Iar dacă materia însăși poate fi transformată de către Duhul Sfânt, nu cu atât mai mult omul?
Catehezele mistagogice de după Botez
Pelerina spaniolă Egeria ne istorisește ce se întâmpla mai departe cu neofiții în săptămâna de după Paști: ‘Când au venit zilele de Paște, se merge în opt zile, de la Paște până în a opta zi, după slobozirea din Biserică, cu imne în Anastasis. Acolo se rostește o rugăciune, iar credincioșii sunt binecuvântați. Apoi episcopul stă sprijinit de grilajul interior, care se găsește în grota din Anastasis și explică tot ceea ce s-a întâmplat la botez.
La acea oră nu are nici un catehumen acces în Anastasis; numai neofiții și credincioșii care vor să audă despre taine intră în Anastasis. Se închid chiar ușile, pentru a nu intra vreun catehumen. În timp ce episcopul povestește și explică totul amănunțit, sunt vocile entuziaștilor ascultători atât de tari, încât acestea pot fi auzite din afara bisericii. El le dezvăluie misterele astfel încât nici unul nu putea să rămână nemișcat de ceea ce auzea explicându-se’.
‘Vreau să vă duc acum de mână spre livada luminoasă a Paradisului…’
Inițierea creștină nu era încheiată odată cu Botezul. În zilele de după Paște, în care era celebrată Sfânta Liturghie în Biserica Mare, neofiții și alți credincioși doritori se adunau după slujbă în Anastasis pentru a li se explica semnificația ritualului pe care l-au trăit personal în noaptea de Înviere. Acum începea rostirea catehezelor mistagogice, care erau în Ierusalim în număr de cinci. Aceste cateheze erau rostite în Anastasis, ca semn al învierii. Topologia complexului arhitectonic al Sfântului Mormânt contribuia astfel la mai deplina trăire a realității morții și învierii împreună cu Hristos în Taina Botezului.
Prin aceste cateheze se urmărea ca neofiții să înțeleagă în ce măsură au devenit oameni noi. Ca și alegoria în exegeză, mistagogia încearcă în cadrul liturgic să descopere importanța existențială a faptului că gesturilor liturgice exterioare le corespund transformări interioare profunde. Astfel, mistagogia ne apare ca o formă de teologie liturgică, care încearcă să ne conducă în inima misterului. Pentru părintele Dumitru Stăniloae, misterul sau taina era întâlnirea dintre divin și uman. În acest sens, mistagogia încearcă să ne vorbească despre ceea ce se întâmplă atunci când omul se întâlnește cu Dumnezeu în spațiul eclesial.
Mistagogul se implică personal în explicarea tainelor la care neofiții au luat parte, încercând să-l abordeze direct pe fiecare dintre ei. Chiar la începutul primei cateheze Sfântul Chiril spunea: ‘Eu vreau să vă duc acum de mână spre livada luminoasă și mirositoare a Paradisului’. Ne aflăm astfel în fața unei eshatologii prezenteiste. Botezul creștin presupune trimiterea Sfântului Duh și întemeierea Bisericii, lucru întâmplat în zilele cele din urmă, adică la Cincizecime. De aceea prin Botez avea loc preluarea neofitului în comunitatea eshatologică.
Egeria ne mărturisește că nimeni nu rămânea nemișcat de tâlcuirea mistagogului, iar aplauzele de la sfârșitul catehezelor erau atât de tari, încât ele puteau fi auzite din afara bisericii. Comunitatea creștină din Ierusalim ne apare la sfârșitul secolului al IV-lea, în urma celor prezentate, ca una care trăia din plin, realist, experiența vieții întru Hristos prin Duhul Sfânt.
Pledoarie pentru o teologie a experienței
Părintele Pavel Florenski scria în lucrarea sa fundamentală ‘Stâlpul și temelia Adevărului’ că ‘pentru a deveni ortodox, trebuie să te cufunzi de îndată în însuși elementul Ortodoxiei, trebuie să începi să trăiești ortodox – altă cale nu există’. Experiența religioasă vie era pentru el unicul mod de cunoaștere a dogmelor. La Florenski noțiunile de ‘experiență’ și ‘eclesialitate’ sunt interșanjabile. De aceea, orice experiență religioasă autentică nu poate avea loc decât în spațiul eclesial. Afirmațiile și convingerile sale corespund întru totul cu viziunea Sfântului Chiril al Ierusalimului și a majorității teologilor creștini antici. Practica Bisericii din Ierusalim de a împărtăși numai fotizomenilor și credincioșilor anumite mistere pleacă tocmai de la premisa că în afara trăirii personale, a propriei experiențe, misterele și dogmele creștine nu pot fi înțelese. Cunoașterea mentalității baptismale a Bisericii antice aduce cu sine reflecția asupra posibilităților de a-i introduce și noi pe creștinii contemporani în marile taine ale Bisericii. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 24 aprilie 2011)
