Minunea Învierii Domnului este asumată și trăită prin credința în Hristos care S-a răstignit și a treia zi S-a ridicat din morți. Adevărul Învierii este certitudinea prin care devenim liberi față de păcat și de moarte. Cine tăgăduiește sau se îndoiește de taina Învierii rămâne în afara adevărului. Sfântul Apostol Toma prin pipăirea coastei Mântuitorului vine să risipească necunoștința cea întunecată mărturisind pe Hristos ca Dumnezeu și Domn.
Părinte decan, mulți dintre oamenii din prezent se aseamănă lui Toma, care a spus: Dacă nu văd și nu ating, nu cred. Ce învățături putem trage din acest episod relatat în Evanghelia după Ioan?
Sfinții Apostoli reprezintă într-un anumit fel umanitatea. Ei au fost primii martori oculari ai întâlnirii directe dintre Hristos și lume. Acest text al relatării necredinței lui Toma trebuie citit împreună și pus în legătură cu începutul primei epistole a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, care zice așa: ‘Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții; și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă; ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos. Și acestea noi vi le scriem ca bucuria noastră să fie deplină’ (I Ioan 1, 1-4). Aceste două texte, cel din sfârșitul Evangheliei Sfântului Ioan, unde este relatat episodul cu Toma și cel din începutul primei epistole a Sfântului Ioan, vorbesc efectiv despre o experiență: ceea ce am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce mâinile noastre au atins, aceasta vă anunțăm, vă mărturisim. Este vorba, de fapt, despre experiența întâlnirii noastre cu Hristos. Evanghelia lui Ioan ne arată o revelație a lui Hristos făcută discipolilor săi, iar epistolele sunt un fel de experiență transmisă de Sfinții Apostoli comunității. Evanghelistul care relatează evanghelia sa, oricare dintre cei patru, face această legătură, acest pod între întâlnirea cu Hristos și ceea ce se trăiește în comunitate, în Biserică. Biserica transmite un mesaj pe care l-a trăit, iar acest mesaj este postpascal. Hristos pe care Toma îl cunoaște este Hristos Înviat. Miracolul continuu al credinței înseamnă a-L experia pe Hristos mort și înviat.
Când facem experiența credinței, ea devine o certitudine
Putem să avem credință în Hristos nevăzându-L și să nu ne asemănăm astfel lui Toma? Cum se poate păstra această credință?
Revin la ceea ce am zis și înainte: credința nu este o noțiune romantică, este o transmitere a Bisericii. Biserica transmite ceea ce trăiește, iar în ceea ce privește credința, ea este transmisă de Biserică în sensul în care în Biserică este locul unde facem experiența cunoștinței lui Dumnezeu și o transmitem în cor. Biserica este un spațiu format din două, trei, patru, o multitudine de persoane, niciodată una singură. Biserica nu este nimic altceva decât a trăi împreună. Credința este fructul experienței, și ce trebuie făcut pentru a avea această experiență? Exact aceasta este întrebarea cea mai importantă: Cum să facem să trăim în adevăr? Să luăm exemplul unui bun agricultor din Moldova sau orice altă zonă din România care produce fructe bune. El le produce pentru că știe, cunoaște cum să le cultive și transmite acest lucru mai departe cunoscuților săi, familiei sale. La fel este și cu credința, ea este o experiență a vieții pe care o transmitem. Iar atunci când facem experiența credinței, credința devine certitudine, devine ceva ce noi știm, cunoaștem cu adevărat, fără loc de îndoială. Sfântul Diadoh al Foticeei zice că noi îl cunoaștem pe Dumnezeu în mod exact, la fel cum este când guști o supă și este bună. Astfel putem face din Dumnezeu o experiență certă. Cu toate acestea, El este mereu dincolo de noi, pentru că nu-L cunoaștem, dar fiind pătrunși de către Sfântul Duh și mulțumită lui Hristos care S-a întrupat și a luat umanitatea noastră, natura noastră umană, există o cale a cunoașterii lui Dumnezeu.
Hristos cel Înviat, noutatea întregului univers
Ce este credința de fapt?
Credința nu este o cunoaștere în sens științific, dar, în același timp, ea este profund științifică pentru că este exactă. Putem zice că certitudinea noastră în credință are o exactitudine, iar dacă avem această certitudine de credință, putem și să vorbim despre credință, să o descriem așa cum o experiem, să spunem din ce motiv credem, și astfel ea devine o predică, pentru a atrage și pe ceilalți și a-i conduce pe calea spre mântuire. Învierea lui Hristos este o noutate, este o premisă a acestei experiențe pe care o putem trăi. În acest fel, credința are și o altă dimensiune, de vedere a lumii, de a vedea lumea cum este, nu doar cum o văd eu în mod personal, ci așa cum este ea în interiorul nostru, al tuturor. Sfântul Apostol Pavel zice că întâlnirea cu Hristos Înviat a devenit pentru el începutul noii sale vieți, pentru că totul se bazează pe experiența lui Hristos Înviat. Învierea lui Hristos înglobează moartea, iar moartea, patimile și suferințele sunt văzute în alt fel. Moartea este atroce, este aproape tragică, dar Învierea schimbă acest lucru. Dacă totul s-ar opri în Vinerea Mare și nu ar exista prima zi a experienței ucenicilor lui Hristos și a opta zi a experienței lui Toma, umanitatea ar rămâne închisă în labirintul său, fără posibilitate de ieșire. În Duminica Învierii, ucenicii erau încuiați în casă pentru că le era frică, iar Hristos vine prin ușile încuiate tocmai pentru a-i scoate dintr-acest labirint închis. Biserica are nevoie ca Hristos să intre în camera noastră închisă. El a intrat și ce a zis? A zis: ‘Luați Duh Sfânt’. Aceasta este cincizecimea ioaneică. Dacă comparăm sfârșitul Evangheliei Sfântului Ioan cu sfârșitul Evangheliei Sfântului Marcu de exemplu, citită în timpul Utreniei din ziua Paștelui, vedem că în sfârșitul Evangheliei Sfântului Marcu nu este relatată nici o arătare a lui Hristos duminică dimineața, atunci când femeile mironosițe ajung la mormânt, căci mormântul este gol, iar femeile sunt primite de către un om îmbrăcat în alb. Învierea nu am văzut-o, nici Apostolii nu au văzut Învierea lui Hristos pentru că a fost tainică, dar, chiar și așa, evanghelistul zice că Sfinții Apostoli transmit ceea ce au trăit, experiat. Aceasta este, pur și simplu, o mică provocare pentru umanitate, pentru noi astăzi, cum să descoperim că credința noastră pleacă de la mormântul gol. Așadar, există un fel de absență a lui Dumnezeu din lume, pentru că nu-L vedem, dar același Evanghelist Ioan zice, atunci când fuge împreună cu Sfântul Petru la mormânt, că a văzut și a crezut. Petru observă giulgiul și îl privește, iar Ioan, ne zice textul, ‘a văzut și a crezut’ (Ioan 20, 8). Ce a văzut de fapt? Nu a văzut nimic. Hristos nu mai era acolo. Dar a crezut că El a Înviat. Asta este ceea ce a făcut pentru noi Învierea, ne-a dat credință. Credința noastră nu se fondează strict doar pe arătările de după Înviere, căci în prezent nu mai putem să facem experiența aceasta, să punem degetul nostru în urma cuielor din mâna lui Hristos, de aceea, textul zice ‘Fericiți cei ce nu au văzut și au crezut’ (Ioan 20, 29).
Învierea lui Hristos descoperă oamenilor viața adevărată
Putem face o legătură între Toma și mulți dintre intelectualii, istoricii, scientologii de azi care Îl datează și Îl recunosc pe Hristos ca făcând parte din istoria umană poate doar ca un învățător, dar nu cred în Învierea și în Dumnezeirea Sa?
Aceasta este o adevărată problemă pentru mulți dintre oamenii de astăzi. Aveam un prieten scriitor care zicea că el nu are nici o problemă cu Iisus, dar are o problemă cu Dumnezeu, și poate chiar și cu Hristos ca Mesia. Aș zice că pe Iisus-Omul sau persoana care a murit pe cruce noi Îl putem mărturisi și putem zice că este Hristos, mai ales prin Învierea Sa. Chiar și Sfinții Apostoli L-au mărturisit, de exemplu Petru L-a mărturisit și a zis: ‘Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu!’, iar Hristos reia: ‘Fiul Omului trebuie să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie ucis și a treia zi să învieze’ (Mt. 16, 21), iar Petru zice, așa cum spun și mulți dintre cei contemporani nouă: nu este posibil! Hristos îi zice: ‘Înapoia Mea, satano’ (Matei 16, 16-23). Acest lucru înseamnă că Apostolii, inclusiv în episodul necredinței lui Toma, reprezintă umanitatea noastră necrezătoare. Altfel zis, noi credem în Iisus, dar prin prisma Învierii Sale, care a devenit un fel de deschidere, ca și când un văl ar fi fost ridicat, pentru că mormântul este gol, iar când zicem că mormântul este gol, înțelegem că moartea este goală și că răul este ilogic sau că răul este crud, adică nu are substanță. Din acest motiv viața este viață sau, cum zicea Sfântul Ioan Gură de Aur, ‘viața viază’. Adică, prin Învierea lui Hristos, noi credem în viața pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iar dacă comparăm asta cu prologul Evangheliei după Ioan care se citește în Duminica Paștilor, vedem că Hristos a venit să ne descopere viața: prin El viața s-a făcut, a început, a fost creată (Ioan 1, 3). Prin Învierea lui Hristos descoperim viața pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Învierea este o revelație a lui Dumnezeu pentru a ne descoperi adevăratul sens al vieții noastre. Prin ea, viața își obține adevăratul ei sens, plenitudinea sa, pentru că viața are un sens tocmai prin Înviere, adică viața poate să existe datorită Învierii, iar dacă nu, ea este rătăcire, este sub jugul morții.
Ziua Învierii, ziua care înnoiește istoria
Evanghelia ne relatează că momentul întâlnirii lui Toma cu Hristos Înviat este după exact opt zile. Are acest lucru vreo însemnătate pentru noi și pentru viața Bisericii?
Într-adevăr, ziua întâlnirii lui Toma cu Hristos Înviat este ziua a opta, iar această a opta zi este ziua Bisericii, adică o zi eshatologică într-un fel, dar un eshaton pe care-l trăim în istorie. Atunci când zicem că este o zi eshatologică, dar care se trăiește în istorie, putem da un răspuns consistent acestei întrebări, acestei problematici: dacă nu văd, nu cred. În acest sens, aș zice că ceea ce Toma a văzut, a atins și a făcut experiența este ceea ce Evanghelia propune fiecăruia dintre noi ca mod de a trăi și de a experia. Pentru asta, a opta zi sau prima zi este o zi unică, dar este ziua noastră care înnoiește istoria. Ziua a opta este o zi eshatologică, ca un fel de oglindă pentru istorie, iar dacă nu avem nici o oglindă și rămânem într-un labirint pur istoric, istoria nu este luminată. Din această cauză, într-un fel, Toma reunește istoria cu eshatonul. Învierea lui Hristos este deja istorică și eshatologică în același timp, pentru că ucenicii, la fel ca Toma, fac experiența celei de-a opta zile. Este un fel de față-în-față istorie-eshaton, care nu sunt separate, ci care își vorbesc și sunt vizavi. Deci, istoria pe care noi o trăim în mod cotidian este luminată de Înviere. În acest sens putem actualiza întotdeauna Învierea lui Hristos, care este mereu în fața istoriei noastre, Înviere pe care fiecare dintre noi putem să o experiem și astfel să ajungem să mărturisim: ‘Domnul meu și Dumnezeul meu!’ (Ioan 20, 28).
Învierea lui Hristos – act eclesial trăit în Botezul creștin
Învierea lui Hristos este cel mai important lucru din istoria omenirii. Aflându-ne la o săptămână după sărbătorirea ei, spuneți-ne cât de importantă este însușirea ei în viața noastră de zi cu zi?
Învierea lui Hristos este un eveniment. Acest lucru vrea să însemne că prin Învierea lui Hristos, prin Biserică și prin credință vrem să subliniem că Dumnezeu a vrut să spună ceva în lume, și prin faptul că a vrut să spună ceva în lume, deducem că Învierea lui Hristos a devenit mesajul care era de transmis. Dumnezeu este cel care a ales această cale de a accepta moartea în mod voluntar și, prin moartea Sa, de a învinge răul, cale pe care Fiul Său a împlinit-o. Sfinților Părinți ai Bisericii le place să sublinieze faptul că noi trăim în viața noastră experiența morții, dar și a Învierii. A trăi experiența morții este ceea ce Sfinții Părinți numeau praxis, ceea ce vrea să însemne că și credința este într-un fel un praxis. De altfel, Evanghelia Sfântului Ioan subliniază că fără cruce nu există preamărire. Pentru a avea experiența Învierii și a preamăririi lui Hristos, noi trebuie să le înțelegem doar de-a lungul unui praxis, a crucii, a morții, a abnegării, poate chiar și a chenozei, deoarece pentru Dumnezeu și Învierea a fost într-un fel o coborâre, dar și preamărire. Moartea și Crucea lui Hristos sunt lucruri pe care trebuie să și le asume fiecare persoană umană, pentru că și noi traversăm aceeași cale a Crucii. Începând de la mormântul gol și de la Înviere, noi parcurgem, traversăm ceea ce Hristos a trăit, adică în noi se află certurile, bolile, conflictele, neputințele demoniacilor, orbilor, muților, noi repetăm viața lui Hristos, începând din Galileea și până la Cruce și la mormânt. Dar această Cruce este și un fel de mărire pentru noi, pentru că numai așa putem descoperi ceea ce Toma a zis: ‘Domnul meu și Dumnezeul meu!’. Acesta este un aspect a ceea ce Dumnezeu a ales pentru oameni. Mai apoi, este adevărat că Învierea lui Hristos este și un act eclesial, pentru că în acest trup slăvit, înviat, noi suntem botezați. Suntem botezați în moartea și în Învierea lui Hristos. Faptul de a fi botezat în moarte și în Înviere este alfa și omega, începutul și sfârșitul vieții noastre, este ceva care este înnoit, iar Biserica, în colectivitatea sa, dar și fiecare persoană în parte, face parte din acest corp al lui Hristos mort și înviat. Și deci, dacă facem parte din acest trup, noi trăim moartea și Învierea lui Hristos și facem în acest trup o experiență. Învierea este efectiv un dar al lui Dumnezeu pentru că Hristos este premisa învierii noastre. Noi credem în Învierea lui Hristos, dar și în ipostasul Său Dumnezeiesc. Sfântul Evanghelist Marcu zice că, în momentul când Hristos a murit, a avut loc un cutremur. Da, a avut loc, pentru că simțurile oamenilor, urechile lor erau astupate, și ochii acoperiți. Ar trebui întotdeauna în viața noastră personală sau colectivă să aibă loc un fel de cutremur în sens metaforic, aș zice mai degrabă aproape teofanic, ca ceva ce se petrece în interiorul nostru, pentru ca noi să înțelegem cu adevărat că Hristos a Înviat. (Interviu publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediția din data de 1 mai 2011)
