În contextul Anului omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii, Patriarhia Română și Comunitatea Sant’Egidio au organizat la Palatul Patriarhiei din București conferința internațională ‘Să conviețuim într-o perioadă de criză – familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor’.
Evenimentul s-a bucurat de o participare la nivel înalt: Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preasfințitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, Andrea Ricardi, fondatorul Comunității SantâEgidio, părintele Nicolae Achimescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă ‘Justinian Patriarhul’ din București, Eminența Sa, Paul Poupard, Cardinal al Sfântului Scaun al Bisericii Catolice, părintele Vasile Răducă, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, Monseniorul Leon Lemmens, Episcop auxiliar de Mechelen-Bruxelles, părintele George Militaru, de la Sectorul Social-filantropic al Episcopiei Române Ortodoxe din Italia, Adrian Nicolae Lemeni, secretar de stat pentru Culte, Monseniorul Marco Gnavi, directorul Oficiului Ecumenism și Dialog Interreligios al Diecezei din Roma, Ilie Bădescu, profesor la Facultatea de Sociologie din București.
Au fost prezentate pozițiile teologice ale celor două Biserici despre rolul și valoarea familiei, precum și abordarea problemelor și amenințărilor la care aceasta este supusă din cauza secularismului și culturii individualiste care domină societatea modernă. Vă invităm să citiți câteva fragmente din prelegerile personalităților participante la conferință.
În perspectiva moștenirii Împărăției lui Dumnezeu
Preasfințitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal: ‘Tema conferinței este un îndemn adresat de Biserică omului contemporan de a-și înțelege vocația de persoană creată după chipul lui Dumnezeu, capabilă de comunicare și comuniune, atât cu persoanele Sfintei Treimi prin rugăciune, cât și cu semenii săi prin fapte de cooperare și solidaritate. Astfel, pornind de la însemnătatea familiei omului, întemeiată pe relație de iubire profundă între un bărbat și o femeie, binecuvântată de Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii săvârșite în Biserică, continuând cu reflecții asupra familiei lui Dumnezeu în înțelesul omenirii întregi, asupra căreia Dumnezeu își revarsă darurile sale, ajungem la familia popoarelor care conviețuiesc pe pământul dăruit de Dumnezeu lor ca moștenire, pentru ca lucrându-l cu înțelepciune și prin muncă cinstită să-și sfințească viața trecătoare în perspectiva moștenirii Împărăției lui Dumnezeu’, a spus Preasfinția Sa după cum ne informează ‘Ziarul Lumina’.
Experți în umanitate
Andrea Ricardi, fondatorul Comunității Sant’Egidio: ‘Eu cred, așa cum spunea Papa Paul al VI-lea, că noi, creștinii, suntem experți în umanitate. În cartea Facerii scrie că Dumnezeu privind omul a spus: ‘Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el’. Omul era viu, dar îi lipsea ceva vital, o tovarășă de viață și o tovărășie. Este scris în cromozomii speciei umane faptul că singurătatea nu este un lucru bun. În acea profunzime a ființei sale, uneori banalizată în interpretările naturii, omul posedă ceva profund care rămâne, în ciuda drumului istoric și cultural milenar pe care-l parcurge. ‘Nu este bine ca omul să fie singur’, este înscris în ochii copilului care își caută mama, în privirea adolescentului însetat de prietenie, în iubirea unui tânăr pentru o fată, în bucuria căsătoriei, în compania prieteniei, se vede în ochii bătrânului sau bolnavului abandonat. În cromozomii omului există refuzul singurătății, exprimat în teama de întuneric, de deșert sau în bucuria de a fi împreună. Strigă plin de entuziasm Eclesiastul: ‘Mai fericiți sunt doi laolaltă decât unul fiindcă au plată bună pentru lucrul lor, căci dacă unul cade, îl scoală prietenul său, dar vai de cel singur, care nu este cel de-al doilea ca să-l ridice’. Singurătatea este astăzi marea suferință a lumii noastre, a celor bogați și a celor săraci. Singurătatea îi face pe oameni neputincioși în a face binele și face ca răul să fie mai dureros. De-a lungul istoriei noastre, și mă gândesc la prietenia plină de solidaritate cu săracii a Comunității SantâEgidio, am întâlnit numeroase chipuri marcate de experiența singurătății. Este greu pentru bătrâni să trăiască singuri. Toți au avut o istorie de familie, dar la un moment dat rămân singuri. Bătrânii în societatea noastră nu sunt considerați binecuvântați pentru că au o viață lungă. Se crede exact invers decât în concepția Bibliei, contrar visului dintotdeauna al umanității: să trăiască cât mai mult timp. Se pare că anii lungi sunt un blestem, un blestem pentru că suntem singuri și într-adevăr singurătatea este blestemul cel mai mare. Singurătatea înseamnă a fi fără familie. Este greu să trăim fără familie când suntem copii. Un caz extrem întâlnit în Africa: copiii unei mame care moare de SIDA, chiar dacă se nasc sănătoși în urma tratamentului administrat mamei însărcinate, dacă aceasta moare sunt condamnați la moarte. Când suntem copii, singuri murim. Un alt caz: o femeie dacă este singură cu greu acceptă o sarcină și un copil de crescut, astfel se nasc numeroase experiențe dureroase de avort. Și totuși mare parte a istoriei occidentale este concepută ca eliberare de legături, legături cu ceilalți, cu familia, de responsabilitatea față de celălalt. Legăturile au ajuns să însemne și o înrobire a sferei subiective a individului, o autoritate parentală violentă, oprimarea impusă de conformismul social, o Biserică dominatoare. Individul burghez se emancipează de orice comunitate și descoperă eliberarea în singurătate. Aceasta este istoria europeană a eliberării, de la Iluminism la societățile liberale. Sartre scrie: ‘Infernul sunt ceilalți”.
Familia își are izvorul în Sfânta Treime
Eminența Sa, Paul Poupard, Cardinal al Sfântului Scaun al Bisericii Catolice: ‘Conciliul Vatican II a definit familia drept ‘comunitate a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt’. Comuniunea este fructul și manifestarea acelei iubiri care, izvorând din inima Tatălui, se revarsă în noi prin Duhul Sfânt pe care Iisus ni l-a dat, pentru a face din noi o singură inimă și un singur suflet. În realizarea acestei comuniuni de iubire, Biserica se manifestă ca sacrament, mai exact ca semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc. Tocmai fiindcă Biserica nu are altă viață decât cea a harului, Conciliul afirmă că ea este în mod imuabil sfântă, deși se află într-o permanență stare de a fi purificată pentru că este permanent pătată de păcatele membrilor ei. Să transformăm Biserica în casa și școala comuniunii, iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă dorim să fim credincioși planului lui Dumnezeu și să răspundem deopotrivă așteptărilor profunde ale lumii. Este vorba de a transforma fiecare comunitate eclesială, începând de la parohii, tot mai mult în familii, prin crearea unei atmosfere de prietenie fraternă, de iertare, de slujire reciprocă, de punere în valoare a harismelor sub călăuzirea păstorilor. Atunci evanghelizarea lumii va avea loc prin forța de propagare a exemplului mai mult decât prin acțiuni specifice, așa cum spune cuvântul lui Iisus: ‘Ca toți să fie una, ca lumea să creadă’. Așadar, Biserica trebuie să devină din ce în ce mai mult o familie, dar și, la rândul ei, familia creștină trebuie să devină din ce în ce mai mult Biserică în miniatură. Familia își găsește izvorul și modelul în Treimea divină, asemenea Bisericii: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu, trei persoane. În acest mister își are izvorul și Biserica și își găsește și sursa, și familia. Acest ‘Noi’ divin constituie model veșnic al acestui ‘noi’ omenesc, al acestui ‘noi’ care este format mai întâi din bărbat și din femeie, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În Treime se poate întrezări modelul originar al familiei umane. Imaginea divină se realizează nu numai în individ, ci și în acea comuniune singulară realizată între un bărbat și o femeie, atât de contopiți în iubire, încât devin un singur trup. Căci este scris: ‘După chipul lui Dumnezeu l-a făcut. A făcut bărbat și femeie’. Fiecare comuniune de persoane fondată pe iubire este într-un anumit fel o reflectare a lui Dumnezeu-iubire, Unul și Întreit, dar familia este o reflectare cu totul specială. Bărbatul și femeia dețin amândoi umanitatea autentică și demnitate egală, în același timp diferența de sex îi marchează profund în întreaga lor ființă, în trup și suflet, și îi orientează unul spre celălalt în vederea interacțiunii, a colaborării, a dăruirii reciproce și a comuniunii. Fiecare dintre ei datorită celuilalt se dezvoltă pe sine și devine pe deplin însuși, și mai ales fiecare oferă celuilalt capacitatea de a procrea și de a deveni părinte, respectiv tată și mamă’.
Răsăritul Cel de Sus, busola familiei
Părintele Vasile Răducă, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă ‘Justinian Patriarhul’ din București: ‘Nu putem spune că altădată nu a existat suferință la nivelul vieții familiale, dar modul în care este generată suferința în și de familia de azi, neputința oamenilor de a-și constitui o familie, fenomenul nerodirii familiei sau abandonarea roadelor acesteia sunt tot atâtea motive de profundă îngrijorare. Îmi îngădui să spun că familia modernă este în criză pentru că omul modern a pierdut familiaritatea omului cu Dumnezeu, este dezorientată pentru că a pierdut orientarea spre punctul fix indicat de busola creștină, punct fix care nu este nordul, nici apusul, ci ‘Răsăritul Cel de Sus’. Familia creștină are nevoie de reorientare, dar aceasta nu va fi posibilă și fiabilă decât dacă se face întru Hristos, așa cum a fost El prezentat de Orientul primelor secole creștine. După cum știm, cunoașterea și apropierea de Dumnezeu au constituit preocuparea omului de oricând și de pretutindeni, iar consecința socială a modului de înțelegere a lui Dumnezeu a fost imediată, chiar și în cazul familiei’.
Pericole pentru familia de azi
Monseniorul Leon Lemmens, Episcop catolic auxiliar de Mechelen-Bruxelles: ‘De mult timp cultura individualismului transfigurează societățile occidentale în general, și pe cele europene în particular. Modelul cultural în vigoare caută să emancipeze persoanele de obligația de a accepta modele de viață prescrise de tradiție și societate și le împinge să-și construiască, în mod liber, o biografie proprie. Sociologul german Ulrich Wehler vorbește despre această sarcină de a ne crea o viață proprie, făcând abstracție de modele transmise de tradiție. Wehler vorbește și de democrația în miniatură. Fiecare decide cum dorește să trăiască. Această libertate a individului de a-și crea o viață proprie atinge toate dimensiunile vieții și ale raportării la ceilalți și este prezentată și trăită ca un proces de emancipare, ca o liberare din contexte ce au reprezentat opresiunea, inegalitatea, privarea de drepturile proprii sau negarea propriei demnități. Această emancipare este trăită și ca o liberare de legăturile cu familia sau cu familia mai largă, care este o comunitate religioasă sau a unei țări. Modernitatea s-a apropiat deja de realitatea familiei pe care a plasat-o în același context al emancipării. Ea invită bărbatul și femeia să iasă din modele de viață ce nu corespund propriilor ambiții, sau propriilor caracteristici, sau sentimentului de autenticitate a propriului eu. Acest fenomen are loc într-o societate secularizată în care glasul lui Dumnezeu se chinuie să se facă auzit și în care apelul la solidaritate a devenit foarte slab.’
Era globală și popoarele dezbisericite
Ilie Bădescu, profesor la Facultatea de Sociologie din București: ‘Era globală confruntă popoarele cu mari și teribile provocări dintre care nouă ni se par cele mai amenințătoare următoarele: desacralizarea lingvistică a lumii și deci secularizarea, statul magic și noile idolatrii. Toate acestea compun pachetul nihilismului postmodern al erei globale cu care nu se pot lupta decât popoarele îmbisericite. Marea primejdie pe care globalizarea a adus-o pentru aceste popoare îmbisericite este desacralizarea pe multiplele ei straturi. Aceasta a fost în trecut o planetară dezbisericire a popoarelor europene ce a echivalat cu o teribilă înarmare a acestora în raport cu războaiele spirituale la care era o chemare la o nouă ordine globală a omenirii. Toate acestea se adaugă unor provocări sectoriale de tipul celor economice’.
Familia, icoană a iubirii dintre Hristos și Biserică
Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române:
‘Revelația biblică este baza pentru adevărata redresare a familiei. Omul este ființă complementară, bărbat și femeie, iar familia este o coexistență, nu o existență paralelă, pentru că nu e formată din monade paralele, ci este vorba de o coexistență. Omul este ființă personală, nu individ, are un nume și are un chip, iar persoana se împlinește numai când iese în întâmpinarea celuilalt. În Sfânta Treime, această relație se numește perihoreză, adică fiecare persoană are centrul vieții sale o altă persoană, nu pe sine însăși. Celălalt este centrul atenției și iubirii persoanei. Egoismul este depășit de iubire, de autodăruire și de sacrificiu, iar cuvintele iubire jertfelnică sau iubirea ca dăruire de sine sunt foarte greu de înțeles astăzi. În Noul Testament, căsătoria se înalță în har prin prezența Mântuitorului în familie. Păcatul a venit în lume printr-o familie, printr-un cuplu, Adam și Eva, și prima minune a Mântuitorului Iisus Hristos este săvârșită în momentul întemeierii unei familii la nunta din Cana Galileii. Sfântul Efrem Sirul spune că după cum apa a fost transformată în vin și a adus bucurie, tot așa căsătoria naturală este transformată în binecuvântare de a fi icoana eshatologică a iubirii dintre Hristos și Biserică’.
