Există falsa percepție că tinerii zilelor noastre nu mai sunt preocupați de spiritualitate, de religie, poate și din cauza faptului că aleg să nu dezvăluie aceste lucruri decât foarte puțin, considerând că această trăire ține mai mult de intimitatea sufletului lor. Prin teatrul religios se deschid și înțeleg lucruri la care altfel nu ar fi ajuns, își răspund la întrebări la care altfel nu ar fi găsit un răspuns pe măsura exigențelor impuse chiar de ei. Punerea în scenă a unui text religios, a unei opere deosebite, nu doar transformă ora de religie într-un moment deosebit de atractiv, dar și antrenează un tip de descoperire aparte, le dezvăluie elevilor lucruri complexe care, poate altfel predate, nu ar fi fost pe deplin înțelese.
Reprezentațiile teatrale nu sunt nicidecum o descoperire a omului contemporan; din cele mai vechi timpuri, într-o formă sau alta, în marile cetăți precum Constantinopol sau Roma se puneau în scenă creații clasice. Însă, tot mai adesea, erau puse în scenă piese care subliniau degradarea umanului – butaforie vulgară, interpreți din medii famate a căror artă actoricească se rezuma la mișcări și gesturi indecente. Acest tip de teatru vulgar a fost, cum este și firesc, refuzat și criticat de Biserică. ‘Realitatea antichității grecești făcea din teatru o reprezentare mai mult sau mai puțin morală, atunci ajungându-se ca teatrul să fie aspru criticat, dintr-o anume perspectivă. În predicile sale, Sf. Ioan Gură de Aur a înfierat teatrul, pentru că reprezentările conduceau la imoralitate; acele piese cu caracter păgân într-adevăr îndemnau la săvârșirea unor păcate și proliferau patimile. Fără a încălca canoanele Sfinților Părinți, fără a încălca normele morale, fără a recurge la invenții și artificii cu caracter eretic, teatrul este un instrument util, cu beneficii nenumărate asupra elevilor’, susține doamna prof. dr. Denisa Mănoiu, profesor de religie la Colegiul Național ‘Costache Negruzzi’.
Mai târziu însă, către secolul al X-lea, cu ocazia anumitor sărbători, în bisericile bizantine se prezentau episoade dramatice cu subiecte biblice, tradiție care a continuat neîntrerupt cu autori și actori din rândul clericilor sau al laicilor. ‘Din punct de vedere pedagogic, metodic, anumite piese de teatru au fost acceptate pentru că ne descopereau legătura omului cu divinitatea; de exemplu, piese populare, cum ar fi ‘Viflaimul’, care ilustra Nașterea lui Iisus Hristos, au fost acceptate. Biserica Ortodoxă nu a fost niciodată restrictivă, a îmbrățișat tradițiile poporului român, nu le-a condamnat, nu le-a interzis, însă, așa cum spuneam, respectându-se canoanele și normele morale’, a continuat doamna Mănoiu.
Punerea în scenă a unui text religios, a unei opere deosebite, nu doar transformă ora de religie într-un moment deosebit de atractiv, dar și antrenează un tip de descoperire aparte, le dezvăluie elevilor lucruri complexe care, poate altfel predate, nu ar fi fost pe deplin înțelese. ‘Am observat că prin teatru folosim și alți lianți, care fac atractivă ora de religie în rândul elevilor: dramatizarea, jocul de rol, implicarea imaginilor vizuale, auditive, care creează fondul aperceptiv al copilului.
Foarte bine putem discuta, spre exemplu, despre Feodor Dostoievski, despre traseul său inițiatic. Este un scriitor greu de perceput la adevărata valoare, e un scriitor al duhului, iar la liceu, prin joc, dramatizare, poți să-l familiarizezi pe elev cu gândirea sa profundă, care l-a transformat într-un creștin adevărat și adept al lui Hristos la modul frumos, teologic înalt’, subliniază doamna profesor.
Prin teatru, elevii se descoperă și se regăsesc pe sine
Elevii au înțeles toate acestea, dar și altele mult mai multe – s-au descoperit pe ei, pe cei din jurul lor, și-au răspuns unor întrebări lăuntrice, care poate altfel ar fi zăcut cine știe cât în cele mai ascunse unghere ale sufletului lor. Ultimul capitol din ‘Demonii’ lui Dostoievski – ‘La Tihon’, mărturisirea tulburătoare a lui Stavroghin (n.a. – personajul principal ateu) a fost pusă în scenă de șase elevi de la Colegiul ‘Costache Negruzzi’, în cadrul unei ore de religie: unii au jucat în piesă, unii au fost artizanii decorurilor și scenariului adaptat, iar alții au adus în fața celor prezenți, profesori de religie la alte instituții de învățământ, argumente care subliniau importanța studierii lui Dostoievski într-o astfel de oră.
Înțelegerea pe deplin a frământărilor, a stărilor generate de necredință și a modului în care sunt scoase în evidență duc la o ‘diagnosticare’ a răului.
Elevii protagoniști, dar și colegii acestora care au urmărit ulterior reprezentația au descoperit, așadar, actualul din opera lui Dostoievski: dedublarea omului, dezumanizarea, confuzia socială, diabolicul etc. fac parte din societatea zilelor noastre. Au înțeles că săvârșirea păcatului reprezintă pentru om calea cea mai ușoară, însă deloc izbăvitoare; lupta cu sine, cu tentațiile lumii cotidiene, pentru a distinge răul de bine, fiind tot mai greu de dus de unul singur, având nevoie de protecția și îndrumarea semenilor.
‘Este mult mai comod să accepți răul, pentru că este cea mai ușoară cale. Faptul că a ales sinuciderea în final a fost un mod de a spune că aș fi putut face așa, dar refuz, pentru că eu am ajuns la un nivel la care conștientizez ce înseamnă binele și îl disting de rău’, este de părere ‘regizoarea’ Andreea Zoderu, elevă în clasa a XII-a, completată de Costin Pușcașu, cel care l-a interpretat pe starețul Tihon din romanul scriitorului rus: ‘Chiar dacă avem siguranța unor rădăcini sănătoase, a unei ancore solide, se întâmplă să avem nevoie de cineva care să ne ridice. În piesa ‘Demonii’, Tihon este acel cineva, care nu face altceva decât să facă voia Domnului. În zilele noastre se întâmplă în același mod, iar numeroși tineri au nevoie să se agațe de ceva, de cineva, care să-i îndrepte spre drumul luminos, plin de beneficii spirituale și trupești. Iar Tihon cred că poate fi interpretat în zilele noastre chiar de oamenii Bisericii, călugări, preoți, dar și de părinți, profesori, oameni care ne iubesc și despre care știm că ne vor binele’.
Există însă falsa percepție că tinerii zilelor noastre nu mai sunt preocupați de spiritualitate, de religie, poate și din cauza faptului că aleg, din varii motive, să nu dezvăluie aceste lucruri decât foarte puțin. Prin teatrul religios însă ei se deschid și înțeleg lucruri la al căror miez altfel nu ar fi ajuns. ‘Trebuie să existe voință, muncă, deschidere, și atunci, prin toate acestea, îmbinate cu o sclipitoare inteligență, cultură și dorință a omului de a ‘cunoaște, caută și găsește’, după cum spune și Mântuitorul, tânărul va înțelege ce înseamnă religia. Iată că nu doar au parcurs o ‘altfel’ de oră de religie, actorii au înțeles ce înseamnă ateismul, au înțeles prin intermediul personajelor care este diferența între credință și necredință. S-a produs astfel o implementare directă a ceea ce trebuie și a ceea ce nu trebuie să facem. Poate doar comentând și discutând pe chestiuni pur teoretice nu am fi ajuns la acest deznodământ, la această înțelegere profundă din partea elevilor’, spune doamna profesor Denisa Mănoiu.
Teatrul ca metodă de predare a religiei
Încă din vechime, teatrului cu caracter religios i-au fost recunoscute virtuțile terapeutice și educaționale, nefiind considerat doar o activitate cultural-artistică. Textul pus în scenă redă actorilor libertatea de a se vindeca de emotivitate, de a se privi pe sine, de a se dezvolta personal. ‘Prin astfel de activități ne dezvoltăm latura artistică, creativă, învățăm despre Dumnezeu, despre bine și rău, răspundem unor întrebări interioare… Există infinit mai multe beneficii prin asemenea activități derulate la ora de religie, decât atunci când îți este predat ceva în mod mecanic; tot mecanic ajungem să învățăm și noi, fără a simți… De asemenea, cred că îți dezvolți mult mai multe aptitudini, ne ajută și la alte discipline. În școlile noastre lucrurile sunt câteodată monotone, lipsește versatilitatea lecțiilor; la o astfel de oră de curs nu ești atent dintr-o necesitate, ci vrei să fii atent’, concluzionează Costin Pușcașu, elev la Colegiul ‘C. Negruzzi’. Mai mult, acesta le cere profesorilor să îmbine disciplinele, să treacă de anumite bariere: ‘Religia se poate îmbina armonios cu orice fel de artă, fie ea plastică, vizuală sau muzicală. Dar foarte bine se poate intersecta cu literaura. Întâi de toate însă, profesorii, indiferent de formație, trebuie să ne facă să gândim pentru noi, să ne ajute să ne dezvoltăm personal’.
Teatrul religios poate cu ușurință să reprezinte interfața creștinului în raport cu alte culturi, poate reda frumusețea și înțelesurile adevăratei credințe. ‘Teatrul poate fi o excelentă formă de predare postmodernă a religiei. Prin astfel de lucruri, care atrag copiii, îi putem aduce lângă noi, descoperind frumusețea învățăturii ortodoxe, pe cei care nu sunt creștini practicanți. Iar teatrul se poate pune în scenă în orice școală, pentru că oriunde să găsesc copii talentați. Ora de religie, după cum a spus un elev mai devreme, este libertate; este locul unde trebuie să te regăsești pe tine, să vezi cine ești, să realizezi că Dumnezeu te iubește…’, completează doamna profesor.
Ora de religie este ora de libertate
Teatrul presupune interdisciplinaritate, conexiuni cu alte discipline, între care, aparent, nu există o legătură. Este o metodă tot mai des folosită în predarea religiei, pentru că vizează nu doar relația elevului cu Dumnezeu, ci și pregătirea și dezvoltarea copilului, profesorii fiind de acord cu faptul că astfel se trăiește în mod real și se pun în practică lucrurile știute la nivel de simbol.
Și astfel de metode îi determină pe elevi să se apropie mai mult de Dumnezeu, de lucrurile simple, dar benefice sufletului, pentru că, la un moment dat, ajungem să nu ne dorim nimic altceva decât să-L avem aproape pe Dumnezeu, după cum subliniază și tânărul Călin Boișteanu: ‘Când L-a descoperit pe Dumnezeu, Dostoievski a putut vedea în trecutul lui cât de mult gol, cât de mult rece a fost … și ce căldură a venit deodată. Orice ai avea, nimic nu te va salva, afară de Dumnezeu. Stavroghin, personajul lui Dostoievski, tindem să gândim că avea totul din ceea ce și-ar dori un om: bani, relații, putere, faimă, era frumos, deștept; avea totul, însă de fapt acest ‘tot’ reprezenta ‘nimicul’. Numai ceva de factură spirituală ar fi putut să-l salveze. Așa se întâmplă și astăzi cu unii oameni’.
Tinerii de astăzi nu au nevoie de studii care să le arate, eventual în procente, că Dumnezeu există sau nu. Ei simt că Dumnezeu este Unul, este acolo, le oferă sprijin și ajutor când sunt lipsiți de speranțe, singura condiție fiind aceea de a-și lăsa inima să se deschidă în acea direcție. ‘Fără Dumnezeu, degeaba ai orice îți dorești pe lume, și cred că mulți colegi ai mei încep să-și dea seama de acest aspect; ai nevoie de un sprijin lăuntric, o ancoră și o rădăcină care să îți spună de unde vii, încotro de îndrepți și ce loc îți va oferi stabilitate. Iar un astfel de sprijin nu-l poți regăsi decât în credință, în Dumnezeu. Chiar dacă nu-L poți atinge, pipăi, simți, El este acolo’, spune eleva Alina Luchian.
Să dai sens vieții tale, să te descoperi pe tine, să descoperi oamenii din jurul tău, să privești cu ochii minții și să dai culoare universului tău… Să mergi dincolo de cuvinte, să le descoperi taina… Să le acorzi libertatea să și le dezvăluie singuri pe toate acestea. De asta au nevoie tinerii și o cer: ‘Ora de religie este singura în care nu ți se impun anumite bariere, spre care tu nu ai voie să privești sau să le depășești. Este ora de libertate, aici având șansa să descoperi și să te descoperi pe sine, să fii descoperit de ceilalți, în ideea unui parcurs cât mai lin în viață’. (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 17 iunie 2011)
