Aflată la granița dintre Oltenia și Transilvania, Mănăstirea Lainici străjuiește de secole întregi unitatea și frumusețea ortodoxiei, într-o zonă în care s-au perindat pe rând trupele habsburgice, turcii otomani și nemții Primului Război Mondial. Cum a rezistat acestor trei mari răstigniri istorice? Prin tradiția isihastă și prin rugăciunile sfinților din jurul bisericii. Aceasta este taina pe care ne-a împărtășit-o, în chilia sa primitoare, părintele stareț Ioachim Pârvulescu.
De cele mai multe ori, atunci când auzim de viața isihastă și de rugăciunea inimii, ne gândim imediat la părinții bătrâni din Pateric, exilând parcă această practică sfântă undeva în negura istoriei, ca pe un bun de mare preț, ca pe o comoară scumpă a ortodoxiei, de care ne este jenă să ne mai atingem astăzi. Există totuși câteva mănăstiri în țara noastră întemeiate de mari sfinți care au păstrat tradiția isihastă neîntreruptă secole de-a rândul. La Mănăstirea Lainici, întemeiată după tradiție de Sfântul Nicodim de la Tismana, încă se mai aude tainic murmurul de rugăciune care cheamă neîncetat numele lui Iisus. Bineînțeles, nimeni nu îți confirmă explicit acest fapt, dar îl simți de la intrarea în mănăstire, îl simți în graiul și în purtarea părinților de aici, îl simți în propria inimă dacă te deschizi liniștii care inundă sufletul în profunzime. Începând cu primii stareți din vremea nicodimiană și continuând cu schimnicul Athanasie, cu Sfântul Cuvios Irodion, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, cu stareții Visarion Toia și Calinic Cărăvan, rugăciunea inimii a însuflețit permanent vechea mănăstire de pe malul Jiului. Acum, ca și atunci, totul este învăluit într-o discreție și într-o taină greu de pătruns. Nimeni nu și-a câștigat deocamdată renumele de isihast, dar, cu siguranță, chiliile din mănăstire și peșterile din pădurile vecine pot da oricând mărturie despre cei care le sfințesc cu chemarea neîncetată a celui mai puternic nume în cer și pe pământ. Cel puțin așa ne-a lăsat să înțelegem părintele stareț, arhimandritul Ioachim Pârvulescu, un monah de o blândețe copleșitoare, care duce în spate 27 de ani de viață monahală. ‘Aici au fost foarte mulți părinți care au practicat rugăciunea inimii, mai ales Cuviosul Irodion, care a moștenit această practică pe filieră cernicană, și părintele Calinic Cărăvan, pe filiera Mănăstirii Optina. Prin acești doi uriași, Mănăstirea Lainici s-a remarcat ca o vatră isihastă, ajungând pe cele mai înalte culmi duhovnicești. Astăzi e greu de spus dacă mai sunt părinți isihaști, pentru că această moștenire a rugăciunii inimii o poți dobândi de la o persoană, o poți lua din scriere sau o poți dobândi din duhul rugăciunii. Când ai evlavie la un sfânt isihast și îl pomenești, intri în comuniune cu el și te împărtășești de harul Duhului Sfânt care este în el. Este o comoară care se transmite în duh. Sfinții ne pot dărui și nouă din harismele lor prin rugăciune. Când implori numele lui Iisus, numele cel mai puternic în cer și pe pământ, te împărtășești de harul Duhului Sfânt, te împărtășești din Dumnezeu. Atunci când există o evlavie și o corespondență în duh cu sfântul, te împrietenești în duh cu el. Așa cum ne împrietenim noi oamenii prin cuvinte, prin privire, prin auz și prin simțire, tot așa te împrietenești și cu sfinții, prin evlavia către ei. În mănăstirea noastră este această tradiție a isihasmului. Este ceva aparte, un duh! Îmi aduc aminte că, după ce am descoperit moaștele Sfântului Irodion, în următoarele zile venea foarte multă lume și îmi spunea: ‘Părinte este ceva în această mănăstire, ceva care ne îmbată duhovnicește!’ Și e foarte firesc acest fapt dacă ne gândim că în jurul bisericii sunt numai morminte ale călugărilor, mulți dintre ei sfinți isihaști. Pășim pe mormintele lor, iar ei emană acest har al Duhului Sfânt și generează toată viața duhovnicească de aici’, ne spune părintele stareț Ioachim Pârvulescu.
Amintirea unui mare isihast
Ca un mare isihast a rămas în memoria călugărilor de la Mănăstirea Lainici părintele Calinic Cărăvan, stareț între anii 1952 și 1974, care a dobândit taina rugăciunii lui Iisus de la părintele Ioan Kulâghin, mentorul duhovnicesc al mișcării ‘Rugul Aprins’ de la Mănăstirea Antim din București. ‘Pe părintele Calinic Cărăvan l-am prins în viață, pentru că a murit în 1991, și mi-a rămas în memorie ca un mare practicant al rugăciunii lui Iisus. Permanent era cu metania în mână și la orice oră din zi sau din noapte era în rugăciune. Dormea cel mult două sau trei ore pe noapte. Lucrul acesta ni l-a confirmat în 1996 părintele Sofian Boghiu, care a venit să ne ajute la întocmirea programului iconografic pentru noua biserică. Atunci a stat vreo două săptămâni la noi și vorbea foarte mult despre părintele Calinic și îl aprecia. La un moment dat i-am spus că, atunci când a murit părintele Calinic, am găsit o fotografie pe care o purta ca pe un odor duhovnicesc, ca pe o comoară de mare preț. Părintele Sofian a cerut fotografia, iar când a văzut-o, a început să lăcrimeze și mi-a spus că cel din fotografie a fost părintele Ioan Kulâghin, care a ridicat mișcarea ‘Rugul Aprins’ pe culmile cele mai înalte, aducând rugăciunea isihastă de la Mănăstirea Optina. Părintele Calinic Cărăvan dobândise harisma rugăciunii isihaste de la părintele Ioan Kulâghin’, ne mărturisește părintele stareț Ioachim, mistuit parcă de dorul după bunul său părinte duhovnicesc.
Cele trei răstigniri ale mănăstirii
Istoria Mănăstirii Lainici a fost marcată în curgerea timpului de numeroase chipuri ale unor astfel de monahi îmbunătățiți, dar și de evenimente de tristă amintire. Părintele stareț Ioachim, referindu-se la aceste clipe dramatice din viața mănăstirii, vorbește despre ‘trei mari răstigniri’ ale așezământului monahal din Defileul Jiului. ‘Prima răstignire a fost în timpul împărătesei Maria Teresa, când mănăstirea întemeiată după tradiție de Sfântul Nicodim de la Tismana în secolul al XIV-lea a fost distrusă de către generalul Bukow, comandantul trupelor Imperiului Habsburgic. A doua mare răstignire a fost în 1817, când mănăstirea a avut de suferit, fiind devastată de turci, care au aflat că Tudor Vladimirescu s-a ascuns aici, deghizat în călugăr. Călugării au fost alungați, iar lui Maxim monahul i s-a tăiat capul. A treia răstignire a fost în timpul Primului Război Mondial.
În perioada 1916-1918, mănăstirea a fost distrusă total. Clădirile au fost distruse, clopotele topite, iar unii călugări, printre care ieromonahul Iulian Drăghicioiu, au fost deportați în Germania, unde au murit în lagărele germane ca niște martiri. Trupele germane au intrat cu caii chiar în biserică, făcând focul în ea, au scrijelit pereții din altar și au dormit acolo. Au fost furate toate odoarele de preț, cimitirul a fost devastat și profanat, toate crucile fiind smulse și călcate în picioare’, ne poveștește părintele stareț Ioachim.
Chiar dacă în perioada interbelică mănăstirea reînvie datorită colaborării duhovnicești dintre mănăstirile care formau triada de suflet a Sfântului Ierarh Calinic – Frăsinei, Cernica și Lainici, după 1947, când se instaurează regimul comunist, Mănăstirea Lainici trece printr-o nouă suferință. În această perioadă începe construcția căii ferate Bumbești-Livezeni, precum și modernizarea drumului național pe aceeași distanță, iar muncitorii care executau aceste lucrări au devastat viața bisericească a mănăstirii, ocupând abuziv toate terenurile ei și amplasând aici barăci. Părintele stareț povestește că ‘pe timpul starețului Visarion Toia, care a ridicat din ruine mănăstirea împreună cu un grup de șase călugări veniți de la Frăsinei în 1929, au fost ocupate o mare parte din chilii, iar odată niște ofițeri în stare de ebrietate au vrut să ocupe și chilia starețului. Părintele Visarion Toia s-a opus, iar ei l-au lovit și l-au aruncat peste pridvorul din fața bisericii, i-au rupt piciorul din șold, care în cele din urmă a trebuit amputat; a făcut cangrenă, iar într-un an de zile a murit, în 1952’.
Câțiva ani mai târziu, în 1961, Mănăstirea Lainici este desființată ca mănăstire independentă, rămânând cu titlul de ‘casă de oaspeți’. Până în 1970, ușile bisericii au fost închise cu lacătul, interzicându-se să se facă slujbe, excepție făcând unele duminici și sărbători.
Pod duhovnicesc între Oltenia și Ardeal
Astăzi, în mănăstire își lucrează mântuirea 35 de viețuitori, care participă zilnic la Sfânta Liturghie și își săvârșesc ascultările într-o smerenie pe care au învățat-o de la Sfântul Ierarh Calinic, care, deși i-a fost duhovnic Sfântului Cuvios Irodion, a ajuns să-i fie ucenic, afundându-se amândoi într-un abis al smereniei. Aceeași smerenie se vădește și în graiul părintelui stareț: ‘Încercăm să menținem candela ortodoxiei aprinsă în această zonă de liant între Oltenia și Transilvania, astfel încât să fie un factor de unitate între aceste două regiuni. Oamenii vin aici din toate regiunile țării ca să se împărtășească din viața duhovnicească din mănăstire. Bineînțeles, nu noi suntem cei care dinamizăm viața duhovnicească, ci sfinții care sunt în mormintele din jurul bisericii, iar rugăciunile lor ne țin și pe noi. Fiind aici la drum, încercăm să fim atenți la nevoile pelerinilor care ne trec pragul, deoarece dacă nu te doare și pe tine durerea celuilalt, nu ești un bun creștin’.
Starețul Ioachim despre aflarea moaștelor Sfântului Irodion
‘Mare taină a fost descoperirea moaștelor Sfântului Irodion! Eu am fost martor! Din 1984 sunt în această mănăstire, iar după Revoluție exista această dorință. Foarte multă lume întreba de ce nu îl canonizăm pe Sfântul Irodion. Noi eram într-o mare enigmă deoarece, în 1983, starețul Caliopie Georgescu a descoperit mormântul unde se spunea că se află sfântul și a găsit niște oseminte împrăștiate; au fost dezamăgiți, au astupat mormântul și au închis subiectul. Totuși o certificare istorică arată că în 1907, la 7 ani de la moartea Sfântului Irodion, a fost dezgropat și au fost găsite moaștele întregi. În ianuarie 2009, IPS Mitropolit Irineu a spus că e bine să facem dezgroparea în ultima săptămână din Postul Mare, pentru că părinții postesc mai aspru și se roagă mai mult. Pe 1 aprilie m-am dus la mitropolie, iar IPS Irineu – parcă am fi fost în același gând – mi-a spus să facem dezgroparea în ajunul sărbătorii Sfântului Calinic de la Cernica, pe 10 aprilie. Le-am spus părinților din mănăstire că avem un mare examen de dat și să ne rugăm mai mult! Au început săpăturile. La un moment dat am dat peste niște oseminte dezordonate. Noi am fost dezamăgiți, dar Înalt Preasfințitul a spus să săpăm mai în sus și astfel am dat peste un schelet întreg, cu o cărămidă sub cap, pe care scria Mitrofan Schimonahul. Atunci am săpat doi metri mai încolo, am dat peste alte oseminte și peste o cărămidă pe care scria Athanasie Schimnicul. Săpasem deja trei morminte, iar pe o rază de 6 metri nu am găsit moaștele sfântului. Eram foarte dezamăgiți! Înalt Preasfințitul s-a dus la chilie să se roage, iar noi ne rugam cum puteam în groapă. Am observat apoi că pământul gropii din mijloc era mai moale și, luându-l cu foarte multă atenție, am dat peste un toc de bocanc și mai apoi peste vreo 10-15 cuie aproape descompuse de rugină. Încet-încet începea să se întrezărească conturul unei gropițe mai mici în interiorul celei mari. Continuăm să săpăm și, la un moment dat, apare prima parte de oseminte de culoarea lemnului de stejar, maroniu-portocaliu. Când le-am luat în mână, am văzut că erau ușoare ca o coală de hârtie, incredibil de ușoare, și emanau o mireasmă deosebită. Cu foarte multă atenție am cules toate oasele și, în final, am găsit și cărămida pe care scria Irodion Ionescu. Dacă sfântul nu ar fi vrut, puteam să săpăm noi oricât… dacă el nu ne lumina! Este o mare taină pentru că sfinții trăiesc în taină și ei se descoperă atunci când este insistență în rugăciune față de ei. A fost o mare revărsare de har. În acele zile, simțeam pur și simplu că pluteam de bucurie!’
Cele două biserici din care pulsează viața duhovnicească a mănăstirii
Primele două biserici, cea din timpul Sfântului Nicodim de la Tismana și cea ridicată în timpul schimnicului Athanasie, s-au ruinat sub presiunile istoriei. Biserica veche a Mănăstirii Lainici, cu hramul ‘Intrarea în Biserică a Maicii Domnului’, a fost finalizată, după cinci ani de lucrări anevoioase, la 1 august 1817. Aceasta s-a născut din solidaritatea și credința boierilor gorjeni Stanca Măldăreasca, Răducanu Sărdănescu și Nicolae Brăiloiu, în timpul domniei lui Ioan Vodă Caragea și a stăreției lui Iosif Duhovnicul.
Biserica nouă a fost construită cu mari sacrificii, în decursul a 20 de ani. Lucrările au început în anul 1990, cu binecuvântarea mitropolitului Nestor Vornicesc al Olteniei, sub coordonarea starețului Ioan Sălăjan, acum Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei și Harghitei, continuând sub îndrumarea mitropolitului Teofan Savu și a actualului Mitropolit Irineu Popa. Ceea ce este deosebit la noua biserică este dispunerea arhitectonică și tematică pe cele două niveluri: demisolul ilustrează istoria Bisericii primare, de la anul 1 la anul 313, respectiv până la Edictul de la Milano al Sfântului Constantin cel Mare, numită și ‘perioada Bisericii din catacombe’; iar biserica de la nivelul superior ilustrează a doua perioadă a creștinismului, de la anul 313 până în zilele noastre, cu sfinți din toată lumea. Atașamentul monahilor de la Mănăstirea Lainici față de această practică a rugăciunii nesfârșite a luat chipul culorilor în pronaosul bisericii noi, unde pictorul Grigore Popescu-Muscel a zugrăvit cu măiestrie ‘Istoria universală a isihasmului’. Mântuitorul Hristos dăruiește metaniile monahilor isihaști, sub El aflându-se Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Paisie de la Neamț, modele sublime pentru toți monahii însetați de trăirea isihastă. Alături de odorul cel mai scump al bisericii, racla cu moaștele Sfântului Irodion, se mai găsesc și icoana Maicii Domnului ‘Grabnic-ascultătoare’ de la Mănăstirea athonită Dohiariu și racla cu moaștele a numeroși sfinți aduse din toată lumea. (Articol publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediția din data de 3 iulie 2011)
