Viața bucureștenilor de altădată era ritmată de calendarul bisericesc. Cu decembrie, începea în București luna sărbătorilor, care ținea până la Bobotează.
La sfârșitul lunii noiembrie, creștinii ortodocși sărbătoreau pe Sfântul Andrei, care a devenit mai târziu patronul spiritual al României, și la o săptămână mai încolo, pe Sfântul Ierarh Nicolae, când oamenii, în familie și între prieteni, aniversau pe toți Nicolae sau Niculae, Nicu, Nina și Niculina, iar copiii pregăteau nerăbdători ciuboțele să le umple Moșul cu daruri. Aceste petreceri, fiind în plin post, erau ținute cu dreaptă socotință, reprezentând un prilej de adunare laolaltă, de bucurie și împărtășire între cei dragi, vecini și rude. Indiferent de stare, putem spune că exista o vocație a petrecerii dimpreună, azi pierdută, pe care o constatăm și în alte ocazii, de ordin laic.
După aceste însemnate praznice, începea tot gospodarul pregătirile pentru ziua sfântă a Nașterii Domnului. Ca și astăzi, în familiile care mai țin tradiția sau care fac după cum (încă) au apucat de la părinți, bucureștenii treceau la curățenia generală a casei. În toate gospodăriile, fie ele mai pricopsite, boierești sau mai ponosite, de pe la marginea orașului, se golea casa de ce se găsea prin ea, mobile, cioveie, preșuri, covoare, veșminte și alte marafeturi, și se îngrămădeau în tindă, în curte sau chiar în plină stradă, înspre trotuar (dacă era cazul). Apoi, se primenea interiorul, ‘se scutura casa’, se freca și se ștergea de praf și mizerie fiecare colțișor. Apoi se luau la rând celelalte ce erau pe la casa omului de se spălau și curățau de colb, cum s-a pomenit din bătrâni, se pregăteau hainele de sărbătoare. Iar când totul era gata, femeile nu pridideau: coceau bucatele de Crăciun, căci nu era creștin, oricât de sărman, să nu aibă pe masă tradiționala friptură de porc și un cozonăcel. Din porcul a cărui tăiere se făcea în popor de Ignat, gospodinele pregăteau toba, cârnații și caltaboșii, frigeau șoriciul, friptura și se înfășau gustoasele sarmale din varză acră, de butoi. Apoi, din aluatul frământat îndelung, coceau cozonacii cei rumeni și pufoși, cu nucă, covrigii și colacii, punând de o parte și pentru pomeni. Și pentru că, pe lângă adulții ce se osteneau cu pregătitul, și copiii, și tineretul aveau rostul lor, cu colindatul, și încă pe gerul cel năprasnic, gospodinele făceau pentru aceștia bocceluțe cu mere, nuci și alte bunătăți, după putință. Cât despre băutură, poporul, ca și mai-marii săi, închina carafele cu vin ales, la mesele mai răsărite, sau din producție locală, uneori chiar din propria viță din curte – ghiurghiuliul și căpșunica.
Crăciunul poporan și cel domnesc
Călătorii străini, care au poposit în târgul-grădină de veacurile XVII-XVIII, au rămas impresionați de obiceiurile la care au fost martori de prăznuirea Nașterii Domnului la București. Nu este greu poate să ne închipuim atmosfera de atunci, Bucureștii vechi aveau multe biserici și mănăstiri, care în acele zile sfinte porneau să-și bată clopotele, fiecare cu sunetul său specific. Ion Ghica amintește, un secol mai târziu, de acest concert al clopotelor de la cele peste 100 de lăcașuri sfinte, în noaptea rece, punctată de lumina difuză și tremurândă a lumânărilor aprinse.
Paul de Alep, care vizitează orașul la mijlocul secolului al XVII-lea, notează că, de Ajun, cete de copii, conduși de preoți și de dascăli, purtând icoana Nașterii Domnului, colindau orașul, făcând urări de sărbătoare la case mari și glăsuind cântări de Crăciun. În dimineața de Ajun, plecau țârcovnicii și preoții de la toate bisericile și mănăstirile orașului să umble prin mahalale, cu icoana, cântând ‘Nașterea ta, Hristoase’, și erau primiți în toate casele și dăruiți cu cele pregătite dinadins pentru ei: covrigi, bani etc. Separat, porneau să bată mahalalele (cartierele) alaiuri lăutărești care, în zgomot de dobe și alămuri, făceau urările cele de cuviință persoanelor de vază ale locului. Se zice că în seara de Ajun boierii cu jupânesele urcau în săniile trase de cai falnici și mergeau la prieteni, strigând ghiduș pe la ferestre: ‘Bună dimineața la Moș Ajun!’ Tot în noaptea aceasta, ca și în cea de Crăciun, ieșeau cetele de colindători, cu traistele în spate, cu căciulile bine îndesate pe cap, făcându-și drum prin omătul înalt, și umpleau mahalalele cu glăscioarele lor firave: ‘Bună dimineața la Moș Ajun, Ne dați ori nu ne dați? Și vestind vestea cea bună: Ia sculați, boieri, sculați, florile dalbe, Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel și-nfășățel, Curge mirul de pe el, Fașă albă de mătasă, Dumnezeu în astă casă’.
În dimineața de Crăciun, domnul dăruia veșminte scumpe boierilor săi, după cum și aceștia, în preajma Crăciunului, ofereau daruri acestuia, potrivite după rang. Apoi, voievodul împreună cu suita sa, marii dregători, boierii, oaspeți, participau la slujba din dimineața de Crăciun, la biserica domnească de la Curtea Veche. La terminarea slujbei, se împărțeau coliva domnească și colacii, iar după ce era binecuvântat de patriarh, principele arunca, după datină, bani săracilor și ostașilor prezenți. Apoi, alaiul domnesc se retrăgea spre sălile gătite de ospăț. Aici, după cum era obiceiul de fiecare Crăciun, Paști și Bobotează, înșiși boierii de seamă slujeau la masa împărătească. Iar petrecerea continua, în sunet de muzici orientale, până la căderea întunericului, când fiecare se întorcea la casa lui.
Deși, cu vremea, și din cauza strâmtorării țării (ospețele și darurile domnești erau plătite din vistieria statului), aceste praznice și-au mai pierdut din fast, ele au rămas de mare pomină în memoria populară, cântate fiind de lăutari:
„La oraș în București, La case mari, împărătești, Masă mare se-ntindea, Mari boieri se-nveselea, Toată țara-mi chiuia”.
În aceste zile sfinte, nici poporul nu se lăsa mai prejos, sărbătorind și el, după puteri. După slujbă, gospodarii reveneau acasă, unde începea ospătarea, cei bătrâni cu vecinii și rudele, iar tinerii cu prietenii, și dacă erau ceva mai înstăriți, aduceau și lăutari să le zică din cobză și țambal. Copilașii ieșeau la săniuș, pregătindu-se pentru ‘seara cea mare a colindelor’ – seara de Crăciun.
(Articol publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediția din data de 18 decembrie 2011)
