‘Lemn al vieții cu adevărat cel sădit în locul căpățânii, prin care a lucrat mântuirea Împăratul veacurilor, în mijlocul pământului înălțat fiind astăzi, sfințește marginile lumii și se înnoiește Casa Învierii…’ Acest imn, care se cântă la Vecernia Înălțării Sfintei Cruci, evidențiază legătura dintre acest simbol creștin și întregul cosmos.
După cum informează Ziarul Lumina, cinstirea Sfintei Cruci are un loc deosebit în cultul creștin, prin aceea că prin ea, ca altar al Jertfei Domnului, noi toți am primit mântuirea. Crucea este chiar pomul vieții situat în centrul lumii, pe Golgota (‘locul căpățânii’). Aici se crede că este mormântul lui Adam, prin care a venit în lume moartea. Crucea reînnoiește și sfințește întreaga creație, prin lucrarea mântuitoare a Celui ce S-a răstignit pe ea.
Primii creștini se asemănau pe ei înșiși, prin Botez, cu niște mlădițe altoite la Vița care este Hristos. Aceste noi vlăstare nu puteau șterge cu buretele moștenirea lor culturală anterioară, ci au ales deseori să o îmbrace în haina cea nouă, îmbisericind unele tradiții care erau tocmai prefigurări ale noii vieți în Hristos. Astfel, o mulțime de semne și simboluri vechi au primit sensuri creștine. Printre ele se numără arborele, venerat în vechime de popoarele indo-europene ca simbol al universului și scară ce leagă cerul de pământ. Pentru poporul lui Hristos, arborele lumii este Crucea, care, potrivit unei vechi tradiții, a fost făcută din lemnul pomului cunoștinței binelui și răului din care mâncase Adam.
Povestea crucii se găsește într-un text apocrif, cunoscut sub numele de ‘Evanghelia lui Nicodim’. La 930 de ani, în pragul morții, Adam îl trimite pe fiul său, Set, la poarta Raiului, ca să ceară arhanghelului untdelemnul milostivirii. Arhanghelul îl sfătuiește pe acesta să privească de trei ori către Rai. Prima dată, Set vede apa de unde izvorăsc cele patru fluvii paradisiace și deasupra un arbore uscat; a doua oară, un șarpe se încolăcește în jurul trunchiului acestuia, iar a treia oară vede pomul înălțându-se până la cer, purtând în vârf un nou-născut, iar rădăcinile lui ajung până în infern. Îngerul îi tălmăcește lui Set vedenia și îi vestește venirea unui Mântuitor, Care îl va unge pe Adam cu untdelemnul milei și-l va învia. Set nu primește ceea ce a cerut, ci trei semințe din fructele arborelui din vedenie, pe care le pune în gura părintelui său. Adam moare, iar din mormântul lui ies trei pomi, al căror lemn va fi folosit de Solomon la construcția templului. Mai târziu, din același lemn va fi făcută Crucea pe care Se va răstigni Hristos, al Cărui sânge se scurge chiar pe căpățâna lui Adam, răscumpărându-l. Această legendă pioasă vorbește despre încercarea omului de a se întoarce în Rai, care se dovedește sortită eșecului fără ajutorul lui Hristos. Totodată, conectează jertfa Domnului la istoria paradisului.
Imnologii Bisericii văd și ei Crucea ca simbol al pomului vieții și alcătuiesc o paralelă perfectă între istoria cea veche a căderii și cea nouă a mântuirii lumii, prin dubletele pom – cruce, Rai – Biserică, moarte – viață, păcat – răscumpărare și Adam cel vechi – Hristos (Adam cel nou). În cântările Triodului, la Duminica Crucii se cântă bucuria mântuirii astfel: ‘Eu, care am murit prin pom, te-am aflat pe tine pom de viață, purtătoare a lui Hristos, Crucea mea…’ (cântarea a 9-a), iar în Minei, la ziua de 14 septembrie, într-un tropar se spune: ‘Lemnul din Rai oarecând moarte a odrăslit, iar aceasta viață acum a înflorit, având pe Domnul Cel fără de păcat răstignit pe ea’. Dacă primul pom se afla în Raiul începuturilor, cel de-al doilea se află în în Biserică: ‘Alt Rai s-a cunoscut Biserica, ca și cel mai dinainte, având lemn purtător de viață Crucea Ta, Doamne, din care prin atingere luăm nemurire’ (cântarea a 5-a de la Duminica Crucii).
Crucea nu este niciodată despărțită de Hristos, Care e numit de multe ori ‘Viață’ ce ‘cutremură temeliile morții’. Descoperirea ei într-o peșteră de lângă Ierusalim, potrivit sinaxarului pe care îl citim la 14 septembrie, e însoțită de un semn al vieții, anume învierea unei femei aflate în mijlocul cortegiului, în drumul spre groapă.
Perioada Triodului este în sine o istorie a ridicării omului de la iad în cer, prin jertfa Domnului. Punctul culminant al acestei istorii este resimțit în slujba Deniilor din Săptămâna Patimilor, care abundă în metafore ce prezintă Crucea drept semnul care ne unește cu Dumnezeu. Prin ea ca imagine a centrului, în care se întretaie punctele cardinale, este restabilită comunicarea cu cerul și cu lumea dedesubt. Ea este Axa lumii, Arborele Cosmic ce umbrește ‘marginile lumii’. Epitetele ce o descriu sunt numeroase, iar dintre acestea am ales câteva deosebit de sugestive: ‘ușa Raiului’, ‘cheia Raiului’, ‘pom al nestricăciunii’, ‘purtătoare de viață’, ‘pom al vieții ce adeverește Învierea lui Hristos’, dar cele mai frumoase mi se par: ‘piron înfipt în inima iadului’ (icosul de la Utrenia Duminicii a treia din Post), ce cutremură temeliile morții’ (sedealna de la cântarea a 3-a).
