Învierea Domnului, ca eveniment unic în istorie și ca eveniment repetabil în fiecare duminică, iar în sens lărgit în fiecare Sfântă Liturghie, umple inimile credincioșilor de bucuria cea mai presus de cuvinte. Deși multe cuvinte s-au spus despre aceasta, avem mereu nevoie să auzim altele și altele până la sfârșitul veacurilor. Întru această dorință de mereu înnoire a bucuriei ce o revarsă ‘praznicul praznicelor’, am cerut cuvânt de folos și cuvinte de luminare de la părintele profesor Vasile Mihoc, cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.
Părinte profesor, de ce este sărbătoarea Sfintelor Paști cea mai mare dintre toate?
‘Praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor’, așa este, într-adevăr, marea sărbătoare a Învierii Domnului. Căci prin Învierea din morți, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu numai că a biruit El Însuși puterile întunericului și moartea însăși, dar El a realizat această biruință și pentru noi toți. Prin Învierea Sa cea de a treia zi, Hristos a biruit păcatul și moartea, a stricat împărăția întunericului lui satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiți și a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu și ale omului. ‘Cine nu s-ar bucura întru biruința Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruința Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruința Lui nu este egoism, ci dragoste. Cuceritorii pământești iau biruința asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce… Astăzi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, închinată sărbătoririi acestei biruințe a lui Hristos…’ (Sf. Nicolae Velimirovici).
Ar trebui să ne bucurăm de Învierea Domnului în fiecare duminică, știind că în ‘ziua cea dintâi a săptămânii’ prăznuim de fiecare dată Învierea. Cu toate acestea, pe parcursul anului mai slăbește din bucuria pe care o trăim în noaptea Învierii. Unde greșim?
Dacă ne trăim în mod viu credința, bucuria și lumina Învierii ne însoțesc permanent, chiar în situații de necaz și încercare. Ba chiar, uneori, și mai adânc în aceste situații de necaz și încercare, avându-L pe Hristos Cel înviat și preamărit alături de noi, El participând biruitor la suferințele noastre. Celebrarea acestei luminoase bucurii a Învierii o avem, într-adevăr, în fiecare duminică și, de fapt, în fiecare Sfântă Liturghie. Iar dacă ne și împărtășim cu vrednicie – ceea ce credinciosul este chemat să și facă, la fiecare Sfântă Liturghie, căci de fiecare dată Mântuitorul Însuși ne invită la masa Sa -, atunci sărbătoarea Învierii ne va însoți permanent. Slăbește bucuria Învierii la cei care nu păstrează această strânsă legătură cu Sfânta Liturghie și care se apropie rar – unii, vai, atât de rar! – și/sau cu nevrednicie de Sfântul Potir. Unii ca aceștia nu au adevărata bucurie nici de Sfintele Paști. Veselia Paștilor lor este una pur pământească, iar nu duhovnicească și mântuitoare.
Bucuria sărbătorii Învierii este însă unică mai ales datorită pregătirii pentru ea, pe care ne-o oferă timpul Sfântului Post, culminând cu Săptămâna Mare. Pe măsura purificării noastre prin post, prin rugăciune și prin fapte bune, adică pe măsura acestei pregătiri pe care ne-o prilejuiește Postul Mare, va fi și bucuria de care ne bucurăm la sărbătoarea Învierii. Unică este, de asemenea, bucuria sărbătorii Învierii prin rânduiala deosebită a sfintelor slujbe și prin nepământeana lor frumusețe și măreție.
În perioada pascală auzim la slujbă rostindu-se: ‘Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!’ Care sunt limitele acestei bucurii și veselii, având în vedere că nu toți înțelegem la fel lucrurile? Cum vrea Domnul să fie bucuria noastră?
Prin acest stih din Psalmi pe care-l auzim la slujba Învierii, sărbătoarea Sfintelor Paști, Domnul ne cheamă la bucuria adevărată, care este cea duhovnicească, iar nu la o bucurie a ‘trupului’, în sensul negativ pe care ‘trupul’ îl are în Sfânta Scriptură, definind omul redus la trebuințele și la plăcerile sale trupești. Este adevărat că pentru mulți oameni de astăzi – mă refer la cei care nu-și cinstesc numele de creștini, ca unii care nu înțeleg și să participe la harul Mântuitor al lui Hristos, intrând în bucuria și în exigențele Împărăției Sale – pregătirea pentru Paști se reduce la ceea ce înțeleg ei să ofere ‘trupului’: mâncare, băutură, distracții lumești, petreceri deșănțate etc. Unii cred că acestea fac bucuria sărbătorii. Nedescoperind-o pe cea adevărată, ‘bucuria’ lor este foarte limitată și înșelătoare, ba chiar este opusul bucuriei adevărate. Pentru credincioși însă, bucuria sărbătorii Învierii este de negrăit și, ca să mă refer la ‘limitele’ din întrebare – dar într-un sens diferit, întrebarea având în vedere ‘bucuria și veselia’ trupului – această bucurie este fără limite. Într-adevăr, în ce privește măreția harului revărsat în lume de Hristos prin biruința Sa asupra morții, nu există limite. Totul e dumnezeiesc și de necuprins în preamărirea lui Hristos prin Patimi și Înviere și în harul pe care aceasta o revarsă asupra lumii. Limitele sunt la noi, la neputința și nevrednicia noastră în a participa la plinătatea slavei și a harului lui Hristos.
Dar, așa cum spuneam, cred că întrebarea are în vedere ‘bucuria și veselia’ trupului și în ce măsură acestea trebuie limitate de Paști. Chiar pentru cei râvnitori și postitori există pericolul ca, după Postul Mare, să se lase prea mult în voia trupului, dedulcindu-se necuvenit cu cele pământești. Înfrânarea este virtutea care se cuvine să ne însoțească permanent, nu numai în post. Mântuitorul ne avertizează cu aceste cuvinte: ‘Luați aminte de voi înșivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare și de băutură și de grijile vieții și ziua aceea să vină peste voi fără de veste’ (Luca 21, 34). Citim în Pateric: ‘Zis-a un bătrân: fraților, îmbuibarea pântecelui este maica curviei, iar postul și înfrânarea este bogăția sufletului, deci aceasta să ne silim să o câștigăm cu smerita înțelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere și de lauda oamenilor care este maica tuturor răutăților’. Și alt cuvânt paterical: ‘Zis-a iarăși: fiilor, trebuie ca noi mai mult cu cuvintele cele dumnezeiești să ne hrănim și cu învățăturile Sfinților Părinți să prăznuim, nu numai pântecele să-l hrănim și să-l săturăm și de suflet să nu purtăm grijă, ci duhovnicește să prăznuim veselindu-ne’.
Unii creștini care s-au străduit să țină întregul Post al Sfintelor Paști s-ar putea simți nedreptățiți de cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care îi cheamă pe toți la bucuria pascală, iar pe de altă parte, cei care nu s-au străduit deloc ar putea găsi îndreptățire față de felul lor de a trăi, căci, iată, tot sunt primiți la masă. Cum trebuie înțeleasă chemarea amintită?
Îndemnul la bucurie ni-l adresează tuturor sărbătoarea Învierii, dar intrăm în harul acestei bucurii pe măsura silinței noastre. Cei care s-au străduit primesc belșugul darului și nu au de ce să se socotească nedreptățiți. Iar cei care n-au postit și nu s-au străduit pentru mântuire în timpul postului sunt invitați să guste bunătățile Stăpânului, pentru a prinde gust de viața cea duhovnicească. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, prin această chemare adresată tuturor, dorește să-i deștepte și pe cei leneși și indolenți din punct de vedere duhovnicesc, ca și ei, prin pocăință, să poată participa la harul sărbătorii. Căci unii ca aceștia, chiar dacă sunt prezenți la slujba sărbătorii, nu pot participa la măsura adevărată a harului ei fără pocăință. Sfinții Părinți spun că singura ușă de intrare la Dumnezeu, la harul mântuirii Sale, este pocăința. Chemarea aceasta a Sfântului Ioan Gură de Aur și, de fapt, a Bisericii dreptmăritoare înseamnă, în primul rând, ceea ce spune Sfânta Scriptură, că Dumnezeu ‘voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină’ (I Tim. 2, 4).
Dincolo de acest adevăr însă, lumina sărbătorii Învierii posedă o dimensiune cosmică, astfel încât ea luminează asupra întregii făpturi. ‘Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele dedesubt’, cântăm la Înviere. Virtual, întreaga făptură este cuprinsă în lumina și în harul Învierii. Căci Învierea Domnului inaugurează recrearea lumii, este un nou început al ei. Sfântul Apostol Pavel subliniază acest adevăr când zice, de pildă, că Hristos ‘este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate’ (Col. 1, 18). De aceea, chiar și necredincioșii au, într-o anumită măsură, bucuria Paștilor. Biserica, prin cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, vrea să-i aducă pe toți la conștiința acestui nou început, pe care și cei mai puțin credincioși, împreună cu întreaga creație, îl resimt în ființa lor.
Sunteți permanent în legătură cu studenții la Teologie și cu tinerii din alte medii sociale. Constatați același elan al acestora spre viața religioasă, spre trăirea Ortodoxiei așa cum se întâmpla în primii ani de după 1989?
Statistic sau procentual, cred că situația este oarecum aceeași, atunci și acum. Și imediat după 1989, ca și acum, au fost destui care s-au entuziasmat mai mult de altceva decât de viața religioasă. Mulți sau toți s-au entuziasmat de libertate, dar s-a văzut foarte curând că pentru foarte mulți această libertate a fost deturnată în libertinaj; alții s-au entuziasmat de posibilitatea de a pune mâna pe averi care nu le aparțineau, de a se îmbogăți repede și fără muncă etc.
Libertatea a însemnat însă și posibilitatea propovăduirii cuvântului mântuitor al lui Hristos, prin carte religioasă, mass-media etc. Ce bucurie, să poți avea cărți și materiale atât de dorite odinioară! S-au publicat atâtea cărți teologice și de spiritualitate, atâtea reviste etc., care au pus în fața ochilor noștri texte excepționale, la care oricine a putut avea acces cu ușurință. Internetul a înlesnit și mai mult accesul la informații și la texte și înregistrări cu caracter religios. S-au organizat nenumărate conferinte și întâlniri cu oameni excepționali. Toate acestea au creat, desigur, o mare emulație între toți cei care-L iubesc pe Hristos și care iubesc Biserica Sa, foarte evidentă în primii ani de după 1989.
În prezent, asistăm la o anumită saturație, pentru unii. Este vorba de cei cărora li se pare că au văzut, au auzit, au citit totul. În realitate însă, această saturație ascunde un mare pericol, acela al ‘căldicelii’ duhovnicești împotriva căreia ne avertizează mesajul Apocalipsei către Biserica din Laodiceea (Apoc. 3, 15-16).
Putem spune că, între timp, ‘s-au ales apele’: cei superficiali s-au îndepărtat, iar cei serioși nu numai că au rămas, dar și-au întărit și mai mult atașamentul lor ortodox. În ce privește tinerii, problema principală o constituie faptul că România nu mai are tot atât de mulți tineri ca acum 20 de ani. Scăderea drastică a natalității și emigrația au făcut ca lipsa tinerilor să devină tot mai acut resimțită. Iar dintre cei pe care-i mai are țara, un mic procent – nu cred că mai mic decât acum 20 de ani, dar nici mai mare – au preocupări spirituale. Dintre aceștia se disting unii, puțini, desigur, foarte serioși, care-și trăiesc și-și aprofundează Ortodoxia.
Ce sfat general de viață aveți de oferit tinerei generații, crescute în libertate totală de credință și exprimare?
Îndemnul meu este de a ne descoperi și de a ne folosi spre mântuire această libertate. Și fiindcă vorbiți de libertate, cu referire la ‘libertatea’ pe care o propune cadrul politico-social și mentalitatea vremii, aș aminti aici două cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, amândouă din Epistola către Galateni, în care este vorba de adevărata libertate, cea pe care o avem în Hristos și pe care trebuie să ne-o apărăm în fața păcatului atotînrobitor: ‘Spre libertate ne-a eliberat Hristos; stați, deci, tari și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei’ (Gal. 5, 1); și: ‘Căci voi ați fost chemați la libertate, fraților; numai să nu faceți libertatea un prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia în iubire’ (Gal. 5, 15). Libertatea adevărată, libertatea în Hristos și în harul unirii cu El – care în Epistola către Romani înseamnă o întreită eliberare, de păcat, de moarte și de legalismul înrobitor al vechii iconomii religioase (Rom. 5, 12 – 7, 25) – este darul minunat pe care ni-L face Dumnezeu în Hristos și în Biserica Sa, pentru o existență autentică.
Vă rugăm să ne povestiți câteva amintiri din copilăria Sfinției Voastre în legătură cu perioada Deniilor și a zilelor de Paști.
Acestea sunt pentru mine amintiri nu numai de neșters, ci determinante pentru întreaga-mi existență. Le am mereu în minte. Părinții noștri, oameni de la țară, cu o familie mare – eram zece copii – ne-au sădit în suflet, cu multă stăruință și seriozitate, dragostea de Dumnezeu și de Biserică, cu tot ce implică aceasta în viața practică a oamenilor credincioși și cu adevărat trăitori ai Ortodoxiei. Prin ei, mai ales, am primit această minunată zestre – cea mai minunată – a credinței mântuitoare. Mereu în viața mea de familist și tată de familie, m-am gândit dacă voi putea oferi copiilor mei atâta cât am primit de la părinți, în ce privește dragostea, comuniunea, bucuria și toate celelalte daruri pe care Mântuitorul Hristos le revarsă în viața celor ce-L iubesc și-L caută cu adevărat.
Copii fiind, noi am avut cu adevărat sărbători, cum văd, îndurerat, că nu mai prea au oamenii astăzi sau, în orice caz, cei mai mulți dintre ei. Pentru noi, duminica era o sărbătoare care începea de sâmbătă seara, când lucrul era încheiat din vreme, pentru a intra pregătiți trupește și duhovnicește în atmosfera de pace, lumină și bucurie a zilei de sărbătoare. Deja în seara de sâmbătă, după o săptămână de multă și stăruitoare trudă a tuturor, mari și mici, ne regăseam împreună, într-o comuniune de negrăit – și de neuitat -, în harul sărbătorii. Iar această pregătire era infinit potențată în preajma marilor sărbători, cu postul, cu slujbele Bisericii, cu Spovedania și Împărtășirea euharistică.
Deniile, a căror rânduială o puteam atunci pricepe numai în parte, erau totuși pentru mine atât de extraordinare prin atmosfera unică în care ne scăldau întreaga ființă. Iar slujba din noaptea de Înviere, an de an, ca și cele de la Vecernia din Duminica Învierii (‘a doua Înviere’), la care, ca și în fiecare duminică, mergeam toți, fără excepție, mari și mici, îmi stăruie viu în minte, ca niște pete de lumină strălucitoare. Îi văd cu ochii minții pe părinții mei în hainele lor de sărbătoare, iar noi toți, copiii, în jurul lor, mergând și mai ales venind (căci o făceam mai puțin grăbiți) de la biserică. Părinții noștri erau tineri și minunat de frumoși în hainele lor țărănești de duminică, și așa mi-au rămas în minte mereu. Chiar dacă tatăl meu a adormit de mult (acum mai bine de 15 ani) și chiar dacă mama mea a împlinit acum câteva zile 92 de ani, în mintea mea stăruie chipul lor de atunci, frumos și luminos, așa cum erau ei în mijlocul copiilor lor, mergând și venind împreună la și de la biserică.
Cât despre ceea ce se petrecea în biserică, ce să mai vorbesc! Pe preoți nu-i credeam a fi de pe pământ, și cum de fiecare dată îi găseam la biserică atunci când veneam la slujbă și tot acolo îi lăsam după terminarea slujbei, îmi imaginam că ei acolo și trăiesc, neîntrerupt. Deoarece casa noastră era mai aproape de oraș decât de biserica din sat, noi mergeam la o biserică din oraș. Astfel, până destul de târziu nu cunoșteam mai îndeaproape familia preotului și, cum spuneam, credeam că preotul nu are – și nici nu trebuie să aibă – o altă casă decât biserica. Acum, la vârsta maturității mele preoțești, îmi stăruie în inimă ca un ideal dorința ca, într-adevăr, biserica să-mi fie casă cât mai mult timp cu putință, în fiecare zi.
De aceea, spre sfârșitul anilor de liceu, când mi-am pus problema alegerii facultății pe care aveam s-o urmez, toți credeau că voi alege chimia sau, în orice caz, o ramură a ingineriei. Am avut ezitări numai până când m-am gândit la teologie. Când mi-am oprit gândul asupra posibilității de a studia teologia și de a deveni slujitor al Bisericii, orice îndoială a dispărut. Pe vremea aceea oamenii știau destul de puține despre școlile teologice existente. Am întrebat pe unii și pe alții, chiar pe unii preoți, și nu m-au prea deslușit. Atunci am mers la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Seminariștii erau deja în vacanță. Am găsit acolo însă pe omul atât de ales și deosebit care a fost și este părintele Vasile Ignătescu. Dânsul era pe atunci directorul seminarului. M-a primit cu o inimă atât de largă și de bună și, cum cărți nu prea erau, m-a ajutat să am acces la notițele elevilor săi. Așa m-am putut pregăti pentru examenul de admitere la Teologie. Era în 1966. Iată, au trecut atâția ani de atunci!
Dar totul a început prin ceea ce am primit și am trăit în copilărie, mai ales cu sărbătorile care erau adevărate sărbători. Acolo trebuie căutate înseși începuturile preoției de care m-am învrednicit. Slavă Domnului pentru toate!
(Interviu publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 13 aprilie 2012)
