Duminica Mironosițelor este închinată acelor câtorva femei care au dat cu adevărat dovadă de credință atunci când toată lumea se îndoia de Învierea lui Hristos. Cele care, în fragilitatea ființei lor, nu au dat bir cu fugiții, ci, în fața aparentei înfrângeri, au devenit ucenițele Domnului. Prin gura lor s-a aflat vestea care a schimbat soarta umanității. Evlavia și curajul lor deosebit au fost date ca pildă de devotament de-a lungul veacurilor de creștinism, atât pentru femei, cât și pentru bărbați.
Deși Scripturile nu ne dezvăluie multe despre ele, faptele lor pot constitui o lecție de mare preț pentru fiecare dintre noi. ‘Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit!’, spune despre ele Sfântul Teofan Zăvorâtul. Le cinstim pentru că s-au dovedit a fi oameni de credință și curaj, o credință sălășluită în cea mai lăuntrică parte a inimii și un curaj ce nu poate fi născut decât din nespusă iubire. De ce nu au stat femeile în acea dimineață să mai doarmă? De ce s-au dus ‘dis-de-dimineață ca să ungă Trupul Domnului’? El era mort, totul se terminase… Dar ele atât de mult l-au iubit, încât au venit la El să Îi ungă Trupul cu miresme. Spre deosebire de Apostolii ce păreau lipsiți de bărbăție, care stăteau ascunși și încuiați, singura dorință a acestor femei era să îi poarte de grijă lui Hristos chiar și după moarte. ‘Iubirea celui viu pentru cel viu e minunată; lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată. Iubirea celui viu pentru cel mort e și mai minunată. Licărirea gingașă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată. Omul este măreț atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreț atunci când se îngrijește de cei morți. Ne îngrijim adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morți? Poate să-l plătească cel mort sau pot ei să-și aducă recunoștința?’, spunea Sfântul Nicolae Velimirovici într-una dintre cuvântările sale.
Învierea a născut oameni noi
După ce femeile au văzut mormântul gol, viața lor s-a schimbat pentru totdeauna. Văzând giulgiurile singure, au înțeles că Iisus a înviat și asta le-a făcut să gândească, să simtă și să acționeze diferit, să devină oameni noi, iar această schimbare a lor este cea mai mare dovadă a Învierii Mântuitorului. Dovada Învierii a rămas întipărită în ființa femeilor mironosițe, pentru ca toți să vadă, iar pentru că ele au văzut, au crezut, iar de atunci viața lor a devenit cu totul nouă, asta ne face și pe noi să credem cu mai multă tărie că Hristos a înviat!
Totuși, de ce erau oare Apostolii atât de speriați? Dacă am fi fost noi în locul lor, cum am fi făcut? Judecând rațional, nu e greu să fii ucenicul lui Hristos atunci când credința ta este și credința celorlalți, când trăiești într-o țară în care nu te temi să fii persecutat sau că un cunoscut, trădându-te, te poate duce la moarte, când legile te apără împotriva injuriilor și nedreptății, promovând libertatea credinței. Chiar și așa, când unul dintre cunoscuții noștri e respins, batjocorit și condamnat de opinia publică sau de câțiva dintre oamenii pe care îi cunoaștem, de prea puține ori inima noastră rămâne credincioasă. De câte ori îndrăznim să strigăm cu mâna pe inimă: ‘El a fost și va rămâne prietenul meu, chiar dacă îl acceptați sau îl respingeți!’ Deci, Apostolii nu au fost până la urmă lași, au fost doar oameni. Desigur, aici, imaginea femeilor mironosițe ne este din nou pildă, căci ce altă dovadă de fidelitate este mai mare decât dragostea necondiționată și grija permanentă, gratuită, fără a aștepta nimic în schimb?!
Pietrele care ne stau în cale zi de zi
Dar cine erau aceste femei? Maria Magdalena este singura despre care știm câteva lucruri în plus, ea fiind femeia pe care a vindecat-o Domnul, scoțând din ea șapte diavoli; Maria, mama lui Iosif, și Maria, mama lui Iacov, ar fi fost, potrivit Sfinților Părinți, una și aceeași persoană, iar Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov și Ioan. În prima zi a săptămânii, la prima oră a dimineții, femeile mironosițe au plecat să își exprime ultima lor dovadă de iubire față de Iisus. Așteptându-se să-L găsească lipsit de viață, au fost să-I ungă trupul cu miresme, dar erau îngrijorate de uriașa piatră care fusese pusă la ușa mormântului, zicându-și una către alta: ‘Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?’
Părintele Anthony Coniaris, un teolog din zilele noastre, spune că și noi purtăm zi de zi grija pietrei ce părea că ascunde trupul dătător de viață al Mântuitorului lumii. ‘Și noi ne întâlnim cu multe asemenea pietre colosale în viață, pietre care ne blochează calea spre viitor, pietrele păcatelor, ale bolii, ale întristării, singurătății și în final piatra morții. Ca și Pavel, strigăm: ‘Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?’, când întâlnim pietre uriașe ce ne stau în cale – regrete pentru felul în care am luat hotărâri în trecut, incertitudini care ne îmbolnăvesc la tot pasul, temeri pentru faptele pe care le regretăm – și ne oprim și plângem, asemenea femeilor: ‘Cine ne va prăvăli nouă piatra?”, spune părintele Anthony Coniaris. ‘Însă așa poticnindu-ne, deși amintirea femeilor mironosițe ne este chezașă, uităm că în spatele pietrei stă mormântul gol al lui Iisus cel Înviat și necredința ne aruncă în hăul deznădejdii. Dând la o parte piatra de la ușa mormântului, Dumnezeu a răsturnat cea mai mare ‘piatră’ dintre toate. A supus definitiv păcatul și moartea. Toate ‘pietrele’ pe care le-am mai putea noi întâlni nu sunt decât frânturi ale celei din vechime. Dar piatra din vechime, cea mai mare dintre ele, a fost dată la o parte’, mai spune părintele Coniaris.
O credință împlinită în simțire și chibzuință
Bărbații care ajung la mormânt parcă se împiedică în picioare: văd groapa pustie și rămân pentru o clipă nedumeriți. N-au putut crede de la început vestea pe care le-au adus-o femeile. Sfântul Teofan Zăvorâtul explică iconomia divină a acestei nedumeriri: ‘Aici e vorba de o dragoste chibzuită, care se teme de greșeală din pricina înaltului preț al dragostei și al țintei sale. Atunci când au văzut și au pipăit și ei, fiecare a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: ‘Domnul meu și Dumnezeul meu’, și de atunci nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosițele și Apostolii închipuie cele două laturi ale vieții noastre: simțirea și chibzuința. Fără simțire, viața nu e viață; fără chibzuință, viața e oarbă – irosește mult și dă puțină roadă sănătoasă. Simțirea trebuie să meargă înainte și să dea imbold, iar chibzuința să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire și, îndeobște, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. Atunci când simțurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, așa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori și roade, și din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înțelegător în curgerea vieții noastre’. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 29 aprilie 2012)
