„Și îl băteau cu pietre pe Ștefan, care se ruga și zicea: Doamne, Iisuse, primește duhul meu! Și, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea, a murit.” (Fapte 7, 59-60)
Cu aceste cuvinte este descris în Sfânta Scriptură primul martiriu, suferit de un creștin, mai exact de Sfântul Ștefan, unul dintre primii diaconi ai Bisericii. De la acest episod, care se petrecea în prima jumătate a veacului I, vreme de aproape trei secole, persecuția și martiriul au făcut parte din riscurile pe care le presupuneau calitatea de creștin. Cu toate acestea, amenințarea persecuției nu a dus nici pe departe la dispariția creștinilor, ci, dimpotrivă, rândurile Bisericii s-au îngroșat în permanență.
Primele persecuții anticreștine, așa cum a fost și cea care a dus la moartea Sfântului Ștefan, au fost inițiate de iudei și știm că la una dintre aceste campanii a participat și Saul, devenit mai apoi Apostolul Pavel, după întâlnirea cu Iisus pe drumul către Damasc. Însă aceste persecuții, au fost minore, în comparație cu ce a urmat mai târziu.
Doar câțiva ani au fost necesari pentru ca numele de creștin să nu mai sune necunoscut cuiva dintre cetățenii imensului Imperiu Roman. Deși, în realitate, erau cei mai corecți cetățeni ai imperiului, remarcându-se cu ușurință, prin stilul lor deosebit de viață, în societatea greco-romană a timpului, aflată într-o stare de avansată degradare morală, creștinii erau priviți de masa largă a populației ca un pericol la adresa securității statului. Criticile erau foarte variate și veneau chiar și de la unii dintre cei mai învățați oameni ai timpului.
Cea mai frecventă acuzație era legată de refuzul creștinilor de a sacrifica zeilor – îndeletnicire considerată în epocă o datorie cetățenească obligatorie – iar acest refuz permitea punerea în cârca creștinilor a tuturor nenorocirilor care se abăteau asupra Imperiului, de la năvălirile barbare, până la ploile cu grindină.
De asemenea, pentru păgâni, împărtășirea cu trupul lui Hristos suna a canibalism, iar dragostea frățească despre care se spunea că îi unește pe creștini suna a incest sau petreceri orgiastice.
Apocalipsa din timpul lui Nero
Prima persecuție cruntă la adresa creștinilor a fost declanșată în anul 64 d.Hr. de împăratul Nero (37-68 d.Hr.), după dezastrul incendiului care a devastat Roma în același an. Împăratul Nero, suspectat atât de contemporani, cât și de cercetătorii ulteriori, de nebunie, se pare că a ordonat el însuși incendierea anumitor porțiuni ale Romei. Pentru a scăpa de furia maselor, Nero a aruncat vina asupra creștinilor, capitalizând suspiciunile deja existente față de aderenții noii religii. Ce a urmat poate fi încadrat cu ușurință între marile orori ale istoriei: oameni nevinovați au fost uciși fără prea multe întrebări, crucificați sau dați spre hrană fiarelor sălbatice, pentru simplu fapt de a fi creștini. Spusele istoricul Tacitus creează o imagine despre isteria și cruzimea persecutorilor: „o mulțime imensă de oameni au fost condamnați, nu atât pentru că erau socotiți incendiatorii Romei, cât pentru că se credea despre ei că sunt dușmanii omenirii. Morțile creștinilor au fost transformate în prilej de spectacol: erau îmbrăcați în piei de animale sălbatice pentru a fi sfâșiați de câini, crucificați ori arși de vii, după lăsarea serii, pentru a ilumina grădinile publice.”
Printr-un termen mai exact decât „mulțimea imensă”, de care vorbește Tacitus, nu se poate estima numărul creștinilor uciși de Nero. Însă numărul mare de mucenici din acea perioadă, reținuți de sinaxarele Bisericii (printre care și Apostolii Petru și Pavel), cât și identificarea în epocă a crudului împărat cu Antihristul ne dau o idee despre duritatea extremă a persecuției. Creștinii credeau că trăiesc vremurile apocaliptice, că sfârșitul lumii este aproape.
Și călăii erau plictisiți să mai omoare, fără rost, creștini
Tonul persecuțiilor anticreștine, dat de Nero, a fost urmat și de alți împărați romani. În total, au existat 10 perioade de persecuție majoră a Bisericii, în cei 249 de ani scurși de la prima persecuție dictată de Nero până la promulgarea Edictului de la Milan (313). Mai exact, în intervalul de 249 de ani, creștinii au fost supuși persecuțiilor timp de 129 de ani, iar în ceilalți 120 s-au bucurat de toleranță.
Ultima mare persecuție îndreptată împotriva creștinilor în Imperiul Roman s-a petrecut în timpul domniei lui Dioclețian (245-312 d.Hr.) care, în ciuda faptului că soția și fiica sa erau creștine, ca și marea parte a slujitorilor săi, în anii 303-304 d.Hr. a emis 4 edicte de urmărire a creștinilor. Deși inițiativa imperială intenționa, mai degrabă, să-i determine pe următorii lui Hristos să renunțe la credința lor, fără tortură sau ucideri, în realitate s-a ajuns la o cu totul altă situație. Astfel, s-a spus că împotriva Bisericii a fost folosită „orice durere pe care fierul și oțelul, focul și sabia, crucea, bestiile sălbatice și bestiile umane le puteau produce”.
Din ordinul împăratului, bisericile au fost arse și dărâmate, Bibliile au fost adunate și arse, creștinilor li s-a interzis să mai dețină funcții publice și au fost deposedați de drepturile civile și, fără nici o excepție, toți trebuiau să abjure de la credință, sub amenințarea cu moartea.
Unul dintre cele mai tragice episoade ale persecuției din timpul lui Dioclețian a fost cel petrecut la Nicomidia, unde bisericii în care se aflau la rugăciune 600 de creștini i s-au blocat ușile după care a fost incendiată. Cu toate acestea, scopul urmărit de persecutorinu a fost nici pe departe atins, iar Galeriu, co-regent cu Dioclețian, remarca faptul că și călăii se plictisiseră să omoare atâția creștini dar, cu toate acestea, nu s-a reușit întoarcerea lor la păgânism.
În acele momente, nimeni nu și-ar fi putut imagina că, vreodată, creștinii vor avea o soartă mai bună, cu atât mai puțin că vor fi tolerați și acceptați de statul păgân. Însă, deși puțini remarcau, religia iubirii se răspândea tot mai mult și mai mult. În lumea fărâmițată și imorală a acelor vremuri, oamenii de calitate erau tot mai atrași de creștinism, de principiile sale înalte și de dragostea care exista între membrii Bisericii.
Totuși, Dumnezeu avea pregătită o întorsătură spectaculoasă pentru istoria Bisericii, dar și a Europei și chiar a lumii întregi.
Hristos pe scuturi
Nimeni nu poate spune câți oameni au fost uciși în primele trei veacuri de la întemeierea Bisericii pentru credința lor, pentru faptul că-L mărturiseau pe Hristos. Cifrele variază între câteva zeci de mii și câteva sute de mii. Oricum, ce remarcă majoritatea cercetătorilor nu este atât numărul martirilor – colosal de mare pentru populația acelor vremuri – cât cruzimea cu care au fost administrate persecuțiile și raportul total disproporționat între cele două „tabere”. Practic, de o parte era cruzimea nemăsurată a călăilor, iar de cealaltă parte era blândețea bunilor creștini care, urmându-i pilda lui Iisus acceptau aproape cu bucurie să-și dea viața pentru credință. Persecutorii îi priveau pe creștini ca pe niște lași, ca pe o gloată de scursuri ale imperiului, nu puteau să înțeleagă „strategia” prin care aceștia își apărau credința, dându-și viața proprie, nu luând-o pe a altora. Totul avea să se schimbe în anul 312, în urma unui eveniment considerat în unanimitate a fi o minune dumnezeiască.
Secolul al IV-lea începea pentru Imperiul Roman cu o puternică fragmentare politică, datorată unei forme de guvernământ instituite la sfârșitul secolului anterior: tetrarhia.
În lupta pentru obținerea puterii asupra părții de apus a Imperiului era înscris și Flavius Valerius Aurelius Constantinus, fiul unui renumit general roman. Lupta decisivă cu oponentul său, Maxențiu, urma să se desfășoare la Podul Milvius, regiune situată la nordul Romei. Raportul dintre Constantin și Maxențiu, în ce privește numărul efectivelor militare, era de 2 la 10 în favoarea celui din urmă.
Soarta confruntării a fost pecetluită însă în ziua dinaintea bătăliei când, în amiaza mare, Constantin a văzut pe cer prescurtarea numelui lui Hristos, însoțit de îndemnul: „cu acest semn vei învinge!”. Imediat luă hotărârea ca monograma lui Hristos (XP – caracterele alfabetului grecesc corespunzătoare literelor „HR”) să fie inscripționate pe scuturile ostașilor, iar crucea să fie pusă în fruntea armatei. Victoria obținută de armata lui Constantin a fost răsunătoare, toți fiind convinși că ea se datorează „Dumnezeului creștinilor”.
Din acel moment, Constantin a devenit stăpânul absolut peste partea vestică a imperiului, iar atitudinea sa religioasă – în general – și față de creștini – în special – a urmat o întorsătură spectaculoasă. Primele semne au fost văzute imediat după intrarea sa în Roma, când a refuzat să aducă jertfe în cinstea zeilor pentru victoria obținută, după cum era vechiul obicei roman, îndreptându-se direct spre palat.
„Noua Romă”
În februarie 313, împăratul Constantin îl întâlnește la Milan pe Liciniu, conducătorul părții estice a Imperiului Roman și, cu această ocazie, este promulgat un edict în care creștinismul era pus în legalitate, ieșind din starea de religie interzisă. Astfel, pentru prima dată, era îndepărtată amenințarea persecuției care, de aproape 300 de ani, planase aproape în permanență asupra creștinilor.
Ce a urmat acestui an a fost considerat de creștinii epocii, dar și a celor care au urmat, o binecuvântare pe care numai Dumnezeu o putea trimite. Toate bisericile dărâmate în timpul persecuțiilor au fost reconstruite, averile confiscate de la creștini au fost restituite, cei deposedați de funcții și onoruri au fost reabilitați, iar creștinilor duși prizonieri în mine, li s-a permis să se reîntoarcă la casele lor. Deși a păstrat în continuare titlul de „mare preot”, conferit de religia păgână, Împăratul Constantin nu a mai jertfit vreodată zeilor păgâni și, mai mult decât atât, prefera să fie însoțit mai degrabă de episcopii creștini, decât de preoții păgâni. Unele surse afirmă chiar că invita adesea la curte episcopi din cuprinsul întregului imperiu, mai ales pe cei care suferiseră persecuții, sărutându-le urmele rănilor.
Ultima mare victorie militară a împăratului Constantin cel Mare a fost cea din 324 asupra Liciniu, împăratul părții de răsărit a Imperiului. În urma acestei izbânzi, Constantin devenea singurul stăpânitor al întregului Imperiu Roman și, în mai puțin de două luni, hotărăște fondarea unei noi capitale pe malul Bosforului, în vechea cetate a Bizanțului. Noua capitală, denumită Constantinopol, după numele său, a fost inaugurată în anul 330. Deși la consacrare au participat atât preoți creștini, cât și preoți păgâni, datorită rezistenței păgâne, încă foarte puternice, Biserica creștină a fost evident favorizată, odată cu mutarea administrației imperiale în noua capitală. De exemplu, din inițiativa împăratului Constantin au fost ridicate în Constantinopol primele biserici: „Sfânta Sofia”, „Sfânta Irina” și Biserica „Sfinților Apostoli”. În schimb, în ceea ce privește templele păgâne, li s-au suprimat fondurile de la stat, efigia împăratului a fost înlăturată din ele și au fost condamnate la ruinare printr-o lege care interzicea restaurarea lor.
Cu toate acestea, deși Constantinopolul sau „Noua Romă” a fost numită „capitala creștină a unui nou imperiu”, deși creștinii au fost în mod clar avantajați de împărat, deși nu mai era permisă accederea în administrația imperială decât a creștinilor- cu toate că necreștinii reprezentau două treimi din totalul funcționarilor – nu s-au produs nici un fel de persecuții la adresa păgânilor.
Începutul Europei creștine
Imediat după Paștele anului 337 (7 aprilie) împăratul Constantin a început să se simtă foarte rău. După o călătorie la Drepanum (denumită între timp Helenopolis, după numele mamei sale) unde s-a rugat la mormântul Sfântului Mucenic Lucian, împăratul Constantin ajunge la Nicomidia, unde cere să primească botezul creștin. Câteva săptămâni mai târziu, pe 22 mai, de ziua Pogorârii Duhului Sfânt, împăratul Constantin trece la Domnul. Trupul său a fost dus la Constantinopol și îngropat în Biserica „Sfinților Apostoli”, după cum își exprimase dorința.
Epoca împăratului Constantin cel Mare reprezintă o cotitură extraordinară în istoria Bisericii și a Europei. După sute de ani de persecuții la adresa creștinilor, practic fără un motiv întemeiat, moralitatea lor, modul demn de viață al acestora devine un bun și un exemplu public, un mijloc prin care o societate muribundă din punct de vedere moral-religios, în care zeitățile tradiționale nu mai valorau „nici cât o ceapă degerată” a fost revigorată de credința în Mântuitorul Hristos.
Deși mulți dintre cei care au îmbrățișat creștinismul în acele vremuri n-au înțeles poate în profunzime învățătura Mântuitorului, totuși respectul față de Dumnezeu și dragostea față de om au marcat generațiile care au urmat.
Împăratul Constantin cel Mare, pe care Biserica Ortodoxă și cea Catolică îl cinstesc ca pe un sfânt „întocmai cu Apostolii”, a deschis drumul către o Europă a valorilor creștine. (Articol postat pe site-ul doxologia.ro)
