În neamul nostru sfințenia a înflorit în cei simpli care s-au luptat cu prețul sângelui pentru păstrarea credinței adevărate, în monahii și monahiile, necunoscuți de multe ori cu numele, a căror hrană au fost rugăciunea și lacrima vărsată în chilie, în voievozii și domnii ctitori de biserici, în mitropoliții cărturari, dar și în cei închiși pentru libertatea și demnitatea acestui popor în temnițele comuniste. Toți au dat mărturie că Evanghelia lui Hristos nu este vorbă în vânt, ci legea harului înscrisă în inimile lor, cu neputință de șters în vreme de prigoană sau necaz.
Sfințenia este unul din darurile pe care Dumnezeu îl oferă oricui reușește să se asemene Lui. Știm că El nu caută la fața omului, ci la inimă, deci nu a existat și nici nu există vreo opreliște pentru a valorifica potențialul de îndumnezeire pe care doar făpturile cuvântătoare îl au decât propria voință.
Dintre cei pe care Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat am ales doar două chipuri, reprezentative pentru felul viețuirii lor, un conducător de țară și un păstor de oi. Domnitorul Neagoe Basarab și oierul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului. Istoric vorbind, îi despart două secole pe unul de celălalt, deși în veșnicia lui Dumnezeu petrec acum împreună.
‘Tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc’
Născut în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în familia boierilor Craiovești, Neagoe a avut parte de o pregătire culturală și duhovnicească înaltă, necesară pentru misiunea sa, asigurarea legăturilor țării cu străinătatea, conducerea soliilor românești în Orient și Occident. Un gest făcut în tinerețe vorbește mult despre profilul sufletesc al viitorului conducător al Țării Românești. Atunci când domnitorul Radu cel Mare l-a alungat de la Mitropolia din Târgoviște pe patriarhul Nifon al Constantinopolului, el (Neagoe), peste voia domnului, l-a ocrotit și i-a fost chiar ucenic, cum mărturisește cronicarul Gavriil Protul în Viața Sfântului Nifon: ‘Iar fericitul Nifon îl întărea în învățăturile sale’.
Deși nu a domnit decât nouă ani (23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521), Neagoe Basarab rămâne în istorie ca un ilustru cărturar și ctitor de biserici monumentale, admirabil realizate artistic. Nu și-a putut trece în dreptul său dobândirea unor mari victorii pe câmpul de luptă, dar dacă nu e prea forțată comparația, îl putem socoti asemenea împăratului Solomon din Vechiul Testament. Gloria armelor și prezența în prim-planul scenei politice din sud-estul Europei sunt înlocuite la Neagoe de zidirea mărețelor edificii bisericești, cum ar fi mănăstirea de la Curtea de Argeș, biserica Mănăstirii Dealu și de ajutorarea altora, afirmă profesorul Dan Zamfirescu. ‘Ce vom spune despre lucrurile și mănăstirile pe care le-au miluit, se întreba în cronica sa Gavriil Protul? În toate laturile, de la Răsărit până la Apus și de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea și cu multă milă pretutindeni da. Și nu numai creștinilor fu bun, ci și păgânilor, și fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, Care strălucește soarele Său și ploaia și pe cei buni și pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie.’
‘Ce fel de domn te vei numi?’
Înțelepciunea lui Neagoe, de care oricine i-a citit opera nu se poate îndoi, a făcut ca ‘Învățăturile către fiul său Theodosie’ să fie numite de Constantin Noica ‘întâia mare carte a culturii românești’. Ele sunt ‘enciclopedia identității noastre, oglinda în care ne putem cunoaște și regăsi chipul și un miraculos izvor de unde sorbim puterea de a redeveni noi înșine atunci când uităm ce și cine suntem’.
E greu să alegi un pasaj din Învățături, pentru că în totalitate cartea exprimă magistral comportamentul unui veritabil isihast încoronat, în care asimilarea experienței ortodoxe se aplică nu unui monah, ci omului de stat, conducătorului responsabil de mântuirea unui neam întreg: ‘Lucrați pentru Dumnezeu cu milostenie și miluiți slugile voastre, ca să fie ele îmbrăcate și împodobite cum știți mai bine și mai frumos, căci într-adevăr aceea este lauda și cinstea domnului și comoară înfrumusețată și vie. Căci dacă te vei scumpi și vei lăcomi cu inima ta spre avuție multă și vei lăsa slugile tale neîmbrăcate, tu, fără slugi, ce laudă vei avea și ce fel de domn te vei numi? Sau din comoara cea multă pe care o vei strânge, ce folos vei avea de la ea, pentru că și tu ești om și vei muri? Iar când vei muri, avuția ta va rămâne după tine pustie și va veni altul, care n-a strâns agonisita ta, va mânca, va bea și va risipi avuția ta. Iar tu vei rămâne urgisit și cu două pagube mari: una, ocară și rău nume în viața aceasta, iar alta, sufletului pieire pe ceea lume’.
Întreaga conviețuire socială se sprijină în opera, dar și viața domnitorului (după cum o probează cronicile vremii) pe credința într-un Dumnezeu viu și prezent în lume, accesibil omului, pe care Îl simte alături atunci când Îl invocă: ‘Iubiții mei, să ne grăbim să lucrăm Domnului până suntem vii, ca să nu se apropie vremea și să ne afle că încă n-am lucrat lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne va găsi vremea fără nici o îndreptare, ce răspuns vom răspunde Domnului nostru? Au doar vom zice că n-am avut biserici sau n-am avut prooroci, sau n-am avut mucenici, sau oare n-am avut Sfintele Scripturi? De ce oare stăm toată ziua în zadar? Au nu vedeți soarele mergând pe crugul său și luna slujind Celui ce-a făcut-o? Pentru ce voi singuri supărați firea stând în zadar? Au nu aveți ochi, să vedeți frumusețea făpturii și să cântați pe ziditorul ei?’
Proclamarea generală a canonizării domnitorului Neagoe Basarab a avut loc pe 26 octombrie 2008, iar ziua de prăznuire este în fiecare an la 26 septembrie.
Curajul credinței martirice
De-a lungul istoriei noastre, dreapta credință a fost nu de puține ori încercată. În Transilvania veacului al XVIII-lea, românii erau considerați populație tolerată, fără dreptul de a-și manifesta liber credința ortodoxă și conștiința românească.
Pentru a forța părăsirea Ortodoxiei, în Mărginimea Sibiului au fost încartiruite mai multe companii de soldați austrieci. Situația era insuportabilă și umilitoare, descrierea ei ne lasă fără cuvinte: ‘Dacă se betejește (îmbolnăvește) un om, aduc nemții popii cei uniți de-l cuminecă și de moare un om, iarăși aduc nemții de-l îngroapă și pătimim de frica nemților și a popilor. Și de se naște vreun prunc, aleargă popii cu nemții de-l botează cu sila… Și care om nu vrea să meargă cu popii cei uniți cu biserica, îi trage întâi câte cincizeci de bani, a doua oară câte un florin și merg la cârciumă și-i beau’.
În acest context, un cioban român, Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului, a avut curajul de a se opune terorii stăpânirii habsburgice și a făcut trei călătorii până la Viena, unde a depus la Curtea Imperială plângerile românilor persecutați pentru credința ortodoxă, siliți să adopte uniația. Dacă în primele două dăți petiționarilor români, între care se afla și Oprea Miclăuș, li s-a îngăduit plecarea acasă, la cea de-a treia vizită în capitala Imperiului, când au fost primiți în audiență de însăși împărăteasa Maria Tereza și cancelarul Kaunitz, românii (Oprea Miclăuș și preotul Moise Măcinic) au fost arestați și aruncați în cunoscuta închisoare Kufstein.
Motivul? Ceruseră (pentru a câta oară) ‘în numele poporului episcop de legea noastră (ortodox) sau drum slobod să plecăm din țară’. Nu s-a mai știut apoi nimic de ei. La 30 de ani după arestarea lor, Stana, soția lui Oprea, îl ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze măcar acum, la bătrânețe, pe soțul ei. Răspunsul a fost laconic: ‘Nu mai este în viață un astfel de om’.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în anul 1950 pe credinciosul Oprea Miclăuș în rândul sfinților mucenici, fiind prăznuit pe 21 octombrie.
Evlavia domnitorului Neagoe Basarab, dar și curajul mucenicului Oprea Miclăuș sunt două dintre mărturiile credinței în Dumnezeu ale acestui neam care a reușit, de multe ori cu jertfa vieții, să păstreze în sufletul său virtuțile creștine. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 16 iunie 2012)
