Legislația inițiată de Alexandru Ioan Cuza în anii 1863-1864 a afectat grav perpetuarea vieții monahale. S-a început cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate așezămintelor din străinătate, chiar și a celor neînchinate și considerate ‘naționale’, continuându-se cu limitarea personalului monahal, prin impunerea unor condiții la intrarea în tagma monahală la vârsta senectuții. Eșafodajul legislativ cuzist a mai constat în ridicarea autorizațiilor de funcționare a așezămintelor monahale în funcție de venituri și exercitarea unui control riguros al statului asupra administrării averilor. Toate acestea se făcuseră în spiritul ideilor liberale manifestate în timpul Revoluției de la 1848, dar loveau grav în interesele Bisericii și chiar în supraviețuirea monahismului românesc. Multe mănăstiri au fost închise, lăcașurile de cult fiind transformate în biserici parohiale, iar fostele proprietăți funciare prin care fuseseră împroprietăriți țăranii, ajunseseră în cele din urmă în mâinile marilor arendași, care au provocat răscoalele de la 1888 și 1907. La începutul sec. al XX-lea, monahismul românesc se zbătea între supraviețuire și dispariție, statul de inspirație liberală exercitând permanent și în cele mai mici detalii un control asupra a tot ceea ce funcționa în aparatul bisericesc. În această situație, au fost monahi care au căutat soluții practice care să adapteze așezămintele la condițiile socio-economice impuse de aparatul de stat. De pildă, la 1909, arhimandritul Nifon Popescu, starețul Mănăstirii Sinaia, era de părere că înființarea unor ateliere meșteșugărești în mănăstirile care încă mai funcționau puteau aduce cel puțin minimum de suport economic necesar perpetuării vieții monahale. El aducea în atenție 15 soluții, din care desprindem următoarele: ‘S-ar putea înființa în monastirile de călugări ateliere pentru facerea sfintelor icoane după ritul ortodox, trimițându-se elevi în acest scop la fabricile de iconografie din Rusia; s-ar putea înființa: cultura albinelor și extragerea cerii, ateliere pentru fabricarea lumânărilor de ceară curată, ateliere pentru fabricarea obiectelor de metal, argint etc., pentru cultul nostru divin; atelier de sculptură și strungărie în lemn pentru obiectele bisericești ca: tâmple, tronuri domnești, strane, analoage, iconostase și tot soiul de cioplituri mărunte; ateliere pentru croit și cusut costumele seminariștilor și a hainelor preoțești și, în sfârșit, monahii ar putea fi întrebuințați și pentru alte ocupațiuni felurite, ca împletituri de papură pentru biserici, rogojini, legatul cărților etc’. Pentru materializarea acestor idei, același arhimandrit propunea ca instituția Casei Bisericii (predecesorul Ministerului Cultelor) ‘să procure mașinile și toate instrumentele necesare atelierelor, precum și materialele de fabricațiune; iar din produsul muncii ar putea da gratificații în bani monahilor ce s-ar osteni, precum și toată întreținerea cum și îmbrăcămintea. Casa Bisericii ar putea înființa în centrele mai populate ale fiecărui județ câte un magazin în care să se desfacă produsul monahilor cu preț fixat, în folosul Casei Bisericii; s-ar putea întrebuința monahi pentru vânzarea mărfurilor în chestiune. Pentru conducerea regulată a activității interioare s-ar putea numi oameni de încredere și cu tragere de inimă tot dintre monahi’. În privința mănăstirilor de monahii, același arhimandrit era de părere că ‘e accentuată deja o activitate, în majoritate, maicile ocupându-se cu industria casnică’ și astfel ‘rămâne numai ca munca lor să se regulamenteze’. Prin urmare se propunea ca instituția ‘Casa Bisericii să le procure războaiele și tot felul de aparate relative ocupațiunii fiecăreia pentru urzeala firelor, vopsitorie, ciorăpărie, tricotaj etc. Tot Casa Bisericii să procure monahiilor și lâna, bumbacul și tot felul de materiale, dând comenzi ce anume stofe să se țeasă și câtă cantitate; la ridicarea materiei munca depusă de monahii s-ar plăti în bani pe metru țesut. Stofele și tot felul de țesături, broderii și, în fine, tot produsul în general al muncii monahiilor se va putea depune cu prețuri la magazinele de desfacere ale Casei Bisericii, despre care s-a vorbit deja mai sus. O altă parte dintre monahii s-ar putea însărcina cu creșterea viermilor de mătase pentru producerea borangicului necesar stofelor ce se efectuează în monastirea lor, în aceleași condițiuni ca și cele ce muncesc în războaie’. Ideile arhimandritului sinait erau necesare pentru monahismul românesc, chiar dacă porneau dintr-o viziune utilitaristă. Cu toate acestea, prea puțin din aceste idei au fost puse în practică, deoarece se vedeau semnele primei conflagrații mondiale.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 11 iulie 2012)
