Adormirea Maicii Domnului numită în popor și Uspenia (termenul slav) sau Sfânta Maria Mare, la 15 august, e sărbătoarea în amintirea zilei în care Sf. Fecioară și-a dat obștescul sfârșit. După o pioasă tradiție veche, cunoscută mai întâi în Apus și trecută apoi și în Răsărit, la trei zile după adormirea ei, Sfânta Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca și dumnezeiescul ei Fiu.
Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, deși mărturii despre existența ei nu avem decât începând din secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul IV Ecumenic, Sinod care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, cultul ei cunoscând de acum o foarte mare dezvoltare.
Sărbătoarea bisericească a sfârșitului vieții pământești a Fecioarei a început probabil în Ierusalim, unde Mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani este și astăzi un loc de pelerinaj; încă din secolul al VI-lea, sărbătoarea a fost celebrată, iar din anul 600 a fost fixată la 15 august. Două momente diferite formează praznicul: în primul rând moartea și îngroparea Maicii Domnului și, în al doilea rând, înălțarea ei la cer. În Occident, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Înălțarea Maicii Domnului. Textele ortodoxe au dezvoltat tradiția conform căreia apostolii și ucenicii au fost adunați în mod minunat din toate colțurile lumii, pentru a fi prezenți în Ierusalim la moartea Fecioarei, și că i-au îngropat trupul în Grădina Ghetsimani; conform unei tradiții, câțiva israeliți au încercat să întrerupă procesiunea înmormântării. Apostolul Toma nu a fost printre cei prezenți și, când a sosit, la trei zile de la înmormântare, și a vrut să vadă trupul Maicii Domnului, s-a descoperit că mormântul era gol. Conform majorității textelor liturgice, sărbătoarea aduce cu sine un simț al interrelaționării diferitelor aspecte din istoria răscumpărării și un simț al venerării lucrării dumnezeiești înfăptuite. Biserica slăvește pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut și recunoaște sfințenia ei, cea care este ‘Izvorul vieții și Născătoarea de Dumnezeu’.
În secolul al V-lea, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului exista sigur în Siria, fiind menționată în documentele datând din acest secol. Locul de origine al sărbătorii este probabil Ierusalimul, orașul sfânt, unde se păstrează până astăzi, în apropierea grădinii Ghetsimani, mormântul Maicii Domnului și Biserica zidită pe acest mormânt. În spatele mormântului Maicii Domnului din această Biserică, este pusă la închinare pentru pelerini icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de Ierusalimitissa.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului își are originea în Sfânta Tradiție a Bisericii. Circumstanțele Adormirii Maicii Domnului sunt cunoscute și păstrate de Biserica Ortodoxă încă din timpurile apostolice, mărturie stând scrierile apocrife, opinia unanimă a Sfinților Părinți și credința constantă a poporului lui Dumnezeu.
Între cei care au vorbit despre Adormirea Maicii Domnului în primele secole creștine au fost Sfântul ieromartir Dionisie Areopagitul (sec. I), Meliton de Sardes (sec. II), Sfântul Epifanie al Ciprului (sec. IV) și Sfântul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (sec. V), a cărui mărturisire, adresată împărătesei bizantine Pulcheria, este edificatoare: ‘Deși în Sfânta Scriptură nu sunt date cu privire la împrejurările morții Maicii Domnului, noi le cunoaștem din vechea și credibila Tradiție a Bisericii… știm că, la trei zile după adormire, trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer, în mormântul din Grădina Ghetsimani găsindu-se doar acoperământul ei’. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, toate aceste informații vor fi adunate și detaliate în lucrarea Historia Ecclesiastica (Istoria Bisericii) a lui Nicephorus Callistus (â€1335).
În secolul al VI-lea, sărbătoarea este menționată și în Apus, pentru prima dată la Sfântul Grigorie, episcopul de Tours (†593 sau 594), cu deosebirea că acolo Adormirea Maicii Domnului se sărbătorea la date diferite de tradiția Răsăritului, la 18 ianuarie, iar în unele părți la 15 ianuarie.
Se pare că generalizarea Praznicului Adormirii Maicii Domnului în Răsărit se datorează împăratului bizantin Mauriciu (528-603), care a rezidit Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani și care a fixat definitiv și data sărbătoririi ei la 15 august.
Praznicul acesta al Adormirii Maicii Domnului se bucură de o mare cinstire în rândul credincioșilor ortodocși, având rânduită o perioadă de două săptămâni de postire, înaintea sărbătorii, ca perioadă de pregătire duhovnicească pentru acest eveniment sfânt din viața Maicii Domnului.
În seara dinaintea sărbătorii se săvârșesc în toate bisericile Vecernia cu Litie și chiar Privegherea întreagă, adică și slujba Utreniei, urmată de cântarea Pohodul Maicii Domnului.
Prohodul Maicii Domnului a fost alcătuit de către Manuil Corinteanul în sec. XVI și este o prelungire a Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos după modelul imnelor preafrumoase, profunde, în care creștinătatea, în evlavia Bisericii, îl conduce pe Mântuitorul spre mormânt, în Vinerea Patimilor.
Foarte multe mănăstiri din țară adună cu prilejul acestui praznic sute și mii de pelerini în jurul zidurilor lor, ei petrecând întreaga noapte în rugăciune, cântare și priveghere.
Iconografia tradițională pentru Adormirea Maicii Domnului, bine dezvoltată în Răsărit
Maica Domnului este arătată întinsă pe un pat, cu apostolii în jurul ei; Hristos este în spatele acestuia, ținându-i sufletul în mâinile Sale. Imaginea a devenit populară pentru scopuri evlavioase. Din secolul al XII-lea, detaliile adiționale includ clădiri, sosirea apostolilor, episcopi și femei în doliu; vedem, de asemenea, incidentul în care iudeului Jehonias, încercând să răstoarne catafalcul în timpul procesiunii funerare, i se taie mâinile de către un înger și i se redă trecerea la creștinism. O modificare târzie o reprezintă ilustrarea porților deschise ale Raiului, pregătite să primească trupul Fecioarei.
Icoanele rusești ale Adormirii din secolul al XVI-lea ne prezintă Trupul Maicii Domnului întins pe patul de moarte, fiind acoperit cu o pânză maro; este înveșmântată într-un strai cărămiziu peste o tunică gri, evidențiindu-se astfel de albul saltelei de pe catafalc; capul îi este ușor ridicat, iar mâinile împreunate i se odihnesc pe piept. În stânga, Sfântul Petru tămâie trupul Fecioarei, și în spatele lui sunt alți patru Apostoli, doi episcopi și un grup de trei femei; în dreapta, Sfântul Pavel, cu mâinile acoperite, stă aplecat la piciorul catafalcului; în spatele lui sunt alți șase Apostoli, doi episcopi și încă trei femei. Episcopii reprezentați de obicei sunt Sfântul Iacov, fratele Domnului și primul ierarh al Ierusalimului, împreună cu Timotei, Ierotei și Dionisie Areopagitul; ei sunt înfățișați cu aure și purtând veșminte arhierești. Femeile reprezintă ceilalți membri ai Bisericii din Ierusalim. Clădiri înrămează partea superioară a icoanei, atât în stânga, cât și în dreapta.
În centru, în spatele Maicii Domnului se află imaginea lui Hristos; aura sa aurie are semnul crucii și poartă inscripția Ho On; veșmântul sau este de un auriu-ocru cu umbre cărămizii, și raze aurii radiază din El. O mandorlă verde Îl înconjoară, aceasta fiind decorată cu stele pe partea interioară și cu raze aurii și stele în cele două secțiuni din centru; îngeri pot fi văzuți în secțiunea exterioară și sus, deasupra lui Hristos, un serafim mare cu șase aripi prelungește imaginea către marginea superioară a icoanei. În mâinile Sale acoperite, Iisus ține ‘cel mai pur suflet’, acela al Mamei Sale, reprezentat ca un copil, micuț înveșmântat în straie de un alb strălucitor. Acesta ne aduce în memorie imagini cu Fecioara ținându-l pe Hristos în brațele Ei, în special icoana Hodegitria; acum imaginea este inversată și Fiul Domnului, care a fost ținut în brațe de către Mama Sa când era copil primește sufletul Mamei, întrucât ea ‘încredințează cel mai pur suflet în mâinile Fiului ei’.
Postura Apostolilor, a episcopilor și a femeilor adunate în josul icoanei ne atrage atenția asupra trupului Fecioarei, în timp ce mișcarea liniilor mandorlei ne îndreaptă privirea spre glorioasa imagine a lui Hristos, care a venit să Își primească Mama în slava Cerului. Cădelnița ținută de Sfântul Petru și lumânarea așezată pe podea, în fața patului și în stânga axei centrale a icoanei, sunt echilibrate de strălucirea sufletului Fecioarei Maria din partea din dreapta sus a panoului.
O profundă declarație a atitudinii creștine în fața morții
În bisericile ortodoxe care au fost decorate cu cicluri iconografice ale sărbătorilor, imaginea Adormirii se găsește de regulă pe peretele vestic al naosului, deasupra ușii prin care se părăsește biserica. La plecarea din locul Liturghiei Divine se trece pe sub o imagine a morții care este declarația intrării într-o nouă viață; ne putem imagina, de asemenea, un cortegiu funerar care părăsește biserica pe sub aceeași imagine, și să vedem legăturile lingvistice și teologice implicate în trecerea pe sub reprezentarea Adormirii Maicii Domnului (koimesis) pentru a merge spre locul de înmormântare creștin (koimeteria). Destinul exprimat în icoana Adormirii este unul care transformă viziunea noastră asupra morții din una reprezentând o nediminuată pierdere în alta exprimând elogiul și speranța. Asemeni Apostolilor care s-au adunat în jurul trupului Maicii Domnului, ne adunăm și noi în jurul corpurilor celor dragi când luăm parte la riturile funerare. (Informații preluate din Ziarul Lumina)
