‘Maica Domnului este mai presus de orice măsură a laudei’, mărturisește cel mai mare imnograf al Bisericii Răsăritului, Sfântul Ioan Damaschinul, la începutul predicii sale rostite la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. ‘Nu există nici un om care să poată lăuda cum se cuvine viața dumnezeiască a Fecioarei Maria’, adaugă același autor, mărturisindu-și cumva chiar propria neputință de a zugrăvi lucrarea Născătoarei de Dumnezeu în istoria omenirii. Doar limbajul poetic al cântării liturgice poate cuprinde deplin măreția Fecioarei.
După cum precizează Ziarul Lumina, troparul praznicului Adormirii Maicii Domnului exprimă într-un limbaj al paradoxului taina persoanei Sfintei Maria care, devenind Născătoare de Dumnezeu, a păzit fecioria ei. Iar prin adormirea sa, nu a plecat, părăsind lumea, ci ‘s-a mutat la cele mai bune’ pentru a ajuta pe toți cei care se roagă ei.
Moartea este urâtă de toți și aducătoare de tânguire și doliu, lacrimi și întristare. Dar pe cei ce slujesc lui Dumnezeu moartea îi fericește, spun Sfinții Părinți, și din sfârșitul lor dobândesc siguranța de a fi bineplăcuți lui Dumnezeu. Din această pricină moartea este fericire pentru ei.
Moartea capătă un sens nou
În cazul Maicii Domnului, logica de mai sus nu se potrivește. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, fericirea nu vine de la moarte, fiindcă nu mutarea ei a hotărât desăvârșirea ei, nu sfârșitul i-a dat siguranța fericirii. După cum întărește Sfântul Ioan Damaschinul în cuvântul său: ‘Pentru tine, Maică, începutul, mijlocul și sfârșitul tuturor bunătăților, adevărata încredințare și certitudine s-au făcut zămislirea cea fără de sămânță bărbătească, dumnezeiasca sălășluire și nașterea în feciorie’. Însăși Maica lui Dumnezeu a spus că nu de la moarte, ci din faptul zămislirii a fost fericită de toate neamurile (cf. Luca 1, 48).
Așadar, continuă imnograful oriental, ‘nu moartea te-a fericit, ci tu însăți ai dat strălucire morții, dezlegând întristarea acesteia și moartea arătând-o bucurie. De aceea, nu putem numi moarte sfânta ta mutare, ci este mai propriu să o numim adormire sau plecare sau mutare la viață’.
Nașterea Mântuitorului Hristos din Maria face din Fecioară Maică, Născătoare de Dumnezeu, în sensul că Cel ce S-a născut din ea nu este o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu, Persoana Cuvântului Dumnezeiesc, Care prin întrupare se face și persoana firii omenești. Dar nașterea minunată a lui Iisus nu anulează fecioria Maicii Sale așa cum arată în Dogmatica sa Sfântul Ioan Damaschin, unde spune: ‘După cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel și atunci când a născut, a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea și păstrând-o încuiată… Căci era cu putință să treacă prin ușă fără să strice pecețile ei’.
De altfel, multe din proorociile Vechiului Testament dau mărturie despre pururea fecioria Mariei. Muntele lui Daniel din care s-a desprins piatra cea unghiulară, Hristos, netăiată de mână omenească, este Maica Domnului care a născut fără sămânță bărbătească, fecioară rămânând (cf. Dan. 2, 34-44).
Proorocul Iezechiel vorbește și el despre ușa cea pecetluită pe care numai Domnul va umbla fără a o deschide, închipuind pe Născătoarea de Dumnezeu din care va ieși Dumnezeu, trup luând fără să deschidă ușa fecioriei, a cărei pecete rămâne și va dăinui de-a pururi.
Sfântul Ioan Damaschin în panegiricul său la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului adaugă, parcă continuând ceea ce subliniază și troparul (‘întru adormire lumea nu ai părăsit’), că ‘Celei a cărei feciorie i s-a păzit neatinsă întru naștere, acum, întru mutarea ei la viață, nestricat i s-a păstrat trupul și este mutată la un cort mai bun și mai dumnezeiesc, care nu mai este atins de moarte, ci este înveșnicit în veacul veacului cel neapus’.
Maica Domnului, unealta însuflețită a Duhului, cea care a făcut posibilă Întruparea Mântuitorului, apare în învățătura Bisericii ca mijlocitoarea ce a unit pământul cu cerul. De aceea adormirea și mutarea ei la Viață nu puteau să fie o părăsire a celor de pe pământ, a Bisericii, ci, în primul rând, chezășia mântuirii și învierii noastre, apoi, ajutătoarea și solitoarea noastră pentru a ajunge în Împărăție.
‘Mutatu-te-ai la viață fiind Maica Vieții’ sunt cuvintele care vorbesc despre trecerea Sfintei Fecioare de la viața pământească la cea fără de sfârșit, din ceruri.
‘Cum a putut ceea ce tuturor a odrăslit Viața cea adevărată să fie supusă umbrei morții?’, se întreabă teologul sirian în secolul al VIII-lea. Și tot el dă răspunsul: ‘potrivit rânduielii propriei nașteri, ca fiică a părintelui Adam, Maria a atras după sine pedepsele strămoșești. Dar ca una ce este Maică a Dumnezeului celui Viu, în chip drept la El se întoarce’. Deși trupul Fecioarei a fost pus în mormânt, totuși, Fiul ei, ca printr-un Iordan l-a trecut în adevăratul pământ al făgăduinței, în Ierusalimul de sus.
Era firesc ca dacă Eva, strămoașa noastră, lăsând la o parte ascultarea dumnezeieștii porunci și primind îndemnul șarpelui celui potrivnic a fost izgonită împreună cu Adam din Eden, Fecioara Maria, începătoare a Vieții celei adevărate pentru tot neamul omenesc, scuturată de îmboldirile oricărei patimi, aducând înaintea lui Dumnezeu Tatăl odrasla ascultării, nu pământul să o moștenească, ci Cerul și Raiul să o primească.
Pe ceea ce s-a unit desăvârșit cu Dumnezeu, moartea nu putea să o înghită, iadul nu o putea primi. De ce? Pentru că ‘moartea și stricăciunea sunt cu totul potrivnice și străine atât de sufletul, cât și de trupul cel purtător de Dumnezeu’.
Mormântul ei devine scară către cer
Postul în cinstea Adormirii Maicii Domnului care tocmai se încheie a fost perioada de pregătire trupească, dar mai ales sufletească, necesară prăznuirii cum se cuvine a celei mai mari sărbători închinate Născătoarei de Dumnezeu. Părinții Bisericii îndeamnă ca luând aminte la Maica lui Hristos, care ne-a descoperit noianul negrăit al milostivirii lui Dumnezeu față de noi, să slujim ei prin milostenie față de cei nevoiași.
Prin ea s-a dezlegat războiul cel îndelung împotriva Ziditorului. Din ea, via cea roditoare, am cules strugurele vieții. Ea s-a făcut pentru noi chezășuitoarea tuturor bunătăților. În ea Dumnezeu S-a făcut om și omul s-a făcut dumnezeu. Prin ea ne-au fost dăruite pacea și harul. În adevăr, ‘cu rugăciunile ei izbăvește din moarte sufletele noastre’.
‘Izvorul vieții este pus în mormânt, și mormântul însuși devine scară către cer.’ Acesta este unul dintre paradoxurile centrale pe care le celebrăm în această sărbătoare și derivă din moartea și Înălțarea Mântuitorului Însuși; Hristos este Trecere, Cel în și prin care trecem de la moarte la viață. Adormirea Maicii Domnului reafirmă locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi și face ca mormântul să fie privit ca poarta Raiului. Adormirea ei, cea care este ‘locașul sfânt al Domnului’, ‘strălucind prin har în lumina dumnezeiască’, este o sursă de nădejde și încredere pentru cei care prăznuiesc această sărbătoare.
‘Cea care din iconomie a fost maică propriului Stăpân, prin fire și întru adevăr’, devine binecuvântare pentru întreaga lume și izvor de sfințenie al făpturii.
