Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina ne-a lăsat, pe lângă sfintele sale moaște tămăduitoare de boli, și câteva scrieri alese din care deducem înălțimea credinței sale. În cele ce urmează vă expunem viziunea Sfântului Nectarie despre chipul celui ce crede în Hristos.
Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumusețea lui tainică te atrage, iar expresia feței lui mărturisește credința în Dumnezeu. Calmul și pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găsește în sufletul său, în inima sa liniștită și netulburată de nimic. Bunătatea zugrăvită pe fața celui credincios mărturisește despre curăția conștiinței sale. El se înfățișează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumești, grijă ce produce suferință sufletului, iar credința sa statornică în Dumnezeu este viu oprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Și este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinței sale și este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbește inimii sale și o umple de bucurie sfântă. Inima și cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzește de focul iubirii pentru Dumnezeu, iar sufletul său aleargă degrabă să se înalțe către El.
Credinciosul, rupând legăturile egoismului și cercul strâmt al iubirii de sine, care nu-i permitea să vadă și să acționeze dincolo de sinele său, s-a scuturat și s-a eliberat de tirania jugului și a robiei generate de egoism. El a trăit prin smerenie, adorarea sinelui său. Liber de această legătură, poate străbate pământul întreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde îl cheamă iubirea față de aproapele. Nimic deja nu îl mai poate împiedica și nimic nu îl mai poate influența. Nici plăcerile lumești, care se scurg pururi asemenea unor râuri, nici atracția către bunurile pământești. Idolul egoismului a căzut și s-a sfărâmat, jertfele, ofrandele, tămâia care se aduceau inițial către acesta, acum se aduc numai către Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Îl iubește și Îl adoră. Dedicat întreg, cu inima și cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevărat, Celui Viu, ignoră cele lumești, iar pe cele trupești le micșorează (estompează); privirea lui se încordează spre a vedea pe Dumnezeu în timp ce inima lui neîncetat Îl invocă. Duhul său se dedică cunoașterii operei Sale creatoare, iar sufletul său își găsește odihnă în pronia divină a Creatorului.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea în gura sa. Pe acestea le cercetează ziua și noaptea. Inima lui este înfierbântată de dragostea lui Dumnezeu. Se încordează către Acesta și Îl caută prin cercetarea lucrărilor Sale. Lucrarea sa neîncetată este aceea de a ajunge la o cât mai mare desăvârșire, iar dorința lui este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la dumnezeire. Iubirea și adorarea lui Dumnezeu inundă inima sa însetată de prezența Domnului, iar imnele și doxologia, mulțumirea și lauda neîncetat se înalță spre El. Buzele sale grăiesc înțelepciunea, iar inima sa îndeamnă la cumpătare.
Viața lui este un imn și o armonie. Trăiește, gândindu-se și la binecuvântatul sfârșit, când se va îndulci de bunătatea lui Dumnezeu și de bogatul Său har. Trăiește pe pământ, dar știe că cetatea sa stătătoare se află în ceruri. Fără să stăruie în cele zilnice, este atent să nu audă și el cuvântul „de multe te îngrijești și pentru multe te silești” (Luca 10, 41). De aceea se străduie neîncetat să aleagă „partea cea bună” (Luca 10, 42). Toată grija sa se îndreaptă spre a împlini legea divină și spre a săvârși binele. Îi consideră pe oameni, indiferent de rasă sau națiune, ca fiind cu toții frați ce provin din aceiași protopărinți și de aceea își îndreaptă către toți la fel faptele sale bune.
Se bucură pentru fericirea lor și se întristează împreună cu ei la necaz. În toată ziua este milostiv și darnic, iar dreptatea sa va rămâne în veac. Inima sa nădăjduiește în Domnul, iar sufletul său este gata să se prezinte înaintea Creatorului său. Plin de speranță și de curaj grăiește asemenea psalmistului: „Domnul mă va ajuta, de cine mă voi teme, ce-mi va putea face mie omul?” (Din volumul „Sfântul Nectarie Taumaturgul”) (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 29 octombrie 2012)
