În Duminica a XXII-a după Rusalii, în toate bisericile ortodoxe a fost citită Evanghelia de la Luca, capitolul 16, versetele 19-31, unde se istorisește pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a subliniat în cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reședința patriarhală că nu doar faptele pe care le săvârșim sunt de preț pentru mântuire, ci și starea duhovnicească a sufletului.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că Mântuitorul Iisus Hristos nu ne face cunoscut numele bogatului, în mod intenționat, pentru că acesta nu merita, pe când săracul Lazăr, ca pildă de răbdare în smerenie, este numit, pentru a rămâne cunoscut peste veacuri, după cum ne informează Ziarul Lumina. „Aceste două stări duhovnicești diferite arată marea libertate pe care o are omul în timpul vieții pe pământ și, în același timp, respectul pe care Dumnezeu îl are față de modul în care oamenii își trăiesc viața. Bogatul trăiește viața mai mult biologic, nu duhovnicește, mănâncă, se veselește, trăiește în lux, în belșug și în totală nepăsare față de alții, care sunt săraci, bolnavi, singuri, neputincioși”, a spus Preafericirea Sa.
Cu toate acestea, moartea schimbă cele două stări, ca urmare a intervenției dreptății lui Dumnezeu. „Evanghelia ne spune că Lazăr a murit și îngerii i-au dus sufletul în sânul lui Avraam, iar despre bogat nu se mai vorbește despre suflet, ci doar de faptul că trupul său, după moarte, a fost îngropat. Asta pentru că și sufletul său s-a făcut trupesc, s-a făcut țărână, deoarece s-a îngropat în materia plăcerii, a ospețelor, a veseliei și a consumului material. Încă din timpul vieții, bogatul care trăia mai mult biologic decât duhovnicește și-a îngropat sufletul în trup, iar atunci când i s-a îngropat trupul, nu s-a mai vorbit despre suflet. Totuși, Evanghelia ne arată că, îndată, bogatul îngropat în mormânt a ajuns cu sufletul la iad”, a explicat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
Starea duhovnicească, mai importantă decât numărul faptelor bune
Ajuns în iad, bogatul se plânge de văpaia care îl chinuie. Sfinții Părinți ai Bisericii au tâlcuit văpaia focului din iad ca fiind o mustrare permanentă a conștiinței pentru relele pe care le-a săvârșit omul în viață sau pentru binele pe care ar fi putut să îl săvârșească și nu l-a săvârșit. PF Părinte Patriarh Daniel a explicat că focul iadului nu este un foc material, ci este durerea vidului neîmplinirii omului ca ființă iubitoare de Dumnezeu și de semeni: „Vidul spiritual, care se transformă în văpaie de foc, cu sensul de mustrare a conștiinței, este lipsa iubirii milostive din suflet. Cei ce în timpul vieții pământești au avut iubire milostivă în suflet se pot apropia de Dumnezeu cel milostiv”.
În mod surprinzător, pilda păstrează tăcerea despre faptele rele ale bogatului, precum și despre faptele bune ale săracului, deși, în general, știm că cei care au făcut fapte rele merg în iad, iar cei care au făcut fapte bune merg în Rai. „Nu se spune pentru care fapte rele bogatul a mers în iad și nici pentru ce fapte bune săracul a mers în Rai, ceea ce înseamnă că judecata nu s-a făcut după fapte, ci după starea duhovnicească a sufletului în momentul trecerii lui din lumea aceasta. Dacă săvârșim multe fapte bune și aceste fapte devin pentru noi prilej de mândrie, starea duhovnicească a sufletului se degradează. Evanghelia ne arată că starea duhovnicească a bogatului era una de autosuficiență, o existență egoistă, individualistă, plină de sine. Astfel, odată cu coborârea trupului său în mormânt, a coborât și sufletul la iad, fiindcă bogatul nemilostiv a devenit, prin nepăsare și nemilostivire, inuman sau subuman, sub nivelul existenței firești a omului creat după chipul lui Dumnezeu”, a mai spus Patriarhul României.
