Încă din Antichitate, Tomisul reprezenta un important reper economic și comercial în zona Mării Negre. În Antichitatea târzie, creștinismul s-a manifestat la Tomis ca o religie acceptată de autohtoni și ca un important pilon la plămădirea dogmei creștine. Însă decăderea Imperiului Roman sub presiunea migratorilor, apoi cucerirea otomană au adus Tomisul într-o înfățișare care poate că nu mai amintea de strălucirea de altădată. Abia după 1877, atunci când Dobrogea a intrat în componența statului român, treptat, Tomisul a reînceput să-și recapete din strălucire sub numele celui care legalizase creștinismul în Imperiul Roman. Noul teritoriu trebuia recuperat cultural și spiritual pentru acel popor care se plămădise în acest spațiu. A fost o acțiune de anvergură, în care economicul a fost relansat, românii și-au primit loturi de pământ pentru a le exploata agricol, s-au făcut căi de comunicație, s-a trecut la redescoperirea trecutului îndepărtat, antic, prin numeroase cercetări arheologice, iar Bisericii i s-au creat condițiile pentru refacerea lăcașurilor de cult și readucerea creștinilor dobrogeni la potirul împărtășaniei. În acest context, Constanța a fost refăcută pe vechiul amplasament al cetății Tomisului, în peninsula unde în vremea Antichității ființa o adevărată metropolă, aici ridicându-se numeroase construcții. Una dintre acestea, situată între Piața Ovidiu și faleza mare, este catedrala cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Piatra fundamentală a fost pusă la 4 septembrie 1883, în vremea episcopului gălățean Iosif Gheorghian, ales mai târziu mitropolit primat. Lăcașul a fost ridicat după planurile arhitectului român Ion Mincu, în stil neobizantin, cu elemente de neoclasic și chiar maure, în formă de cruce cu trei turle, una masivă pe naos și altele două pe pridvor. Pictura a fost realizată în 1885-1888 de către Gheorghe Mirea, dar pentru că adoptase un stil prea realist, atunci au fost necesare corecții. Se pare că acesta a fost și motivul întârzierii sfințirii acestui lăcaș, care s-a consumat abia la 22 mai 1895. Tot în interior, lăcașului i-a fost destinată o sculptură deosebită la catapeteasmă și strane, candelabrele, policandrele și sfeșnicele fiind lucrate din aliaj de bronz și cupru la Paris, după planurile lui Mincu. La exterior, lăcașul prezintă abside laterale patrulatere încununate de frontoane neoclasice, iar la altar este poligonală. Intrarea se face printr-un pridvor înscris în elevația lăcașului și format din coloane cu motive vegetale la capiteluri. Inițial, lăcașul a funcționat ca parohie, dar avea rol de catedrală a orașului, adică era locul în care se săvârșeau slujbe religioase la diferite sărbători naționale sau evenimente ale urbei. La 1909, Parohia „Sfinții Apostoli” din Constanța era păstorită, din 1893, de părintele Gheorghe Rădulescu, licențiat în teologie, mutat de la Mănăstirea bucureșteană Antim. Acesta era ajutat de trei slujitori, preoții Nicolae Paveliu și Vasile Itigan, absolvenți ai seminarului teologic inferior, și diaconul Dimitrie Popescu. Parohia avea 650 de familii, respectiv 3.250 de suflete, și era întreținută de comuna urbană. Din 1923, odată cu înființarea Episcopiei Constanței, lăcașul a devenit catedrală episcopală, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1950, când eparhia a fost desființată la presiunile regimului comunist. În iunie-iulie 1941, catedrala a fost afectată de bombardamentele sovietice, altarul fiind practic prăbușit. După 1975, atunci când Eparhia Dunării de Jos a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, lăcașul a redevenit catedrală pentru episcopul-vicar care rezida la Constanța, pentru ca, după 1990, să-și recapete funcțiunea de catedrală chiar a Eparhiei Tomisului, cu rangul de Arhiepiscopie.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 21 noiembrie 2012)
