La Grințieș, în adâncul munților străbătuți de Valea Bistricioarei, o biserică de lemn închinată tuturor sfinților amintește de credința și demnitatea creștinilor ardeleni prigoniți de habsburgi.
La numai 10 km distanță de granița fostului imperiu austro-ungar, cea care despărțea Moldova de Transilvania, în Munții Neamțului, la Grințieș, se află o bisericuță de lemn ce datează de la sfârșitul secolului XVIII. O îmbinare a stilului ardelenesc cu cel moldovenesc, într-o construcție a cărei frumusețe emană tocmai din simplitatea sa.
Construit în chiar mijlocul așezării, la loc retras și înconjurat din toate părțile de culmi împădurite, lăcașul și-a păstrat netulburată înfățișarea, deși anii au trecut de-a valma peste îmbrăcămintea sa de lemn. Istoria ei, transmisă în familiile celor de la Grințieș de la o generație la alta, spune că ar fi fost ridicată de 17 familii de refugiați din Ardeal, ce au trecut munții spre libertate în vremea prigoanei religioase a împărătesei Maria Tereza. „Ungurenii”, cum i-au numit localnicii, și-au lăsat avut, case și pe cei dragi și-au ajuns în Moldova, pe moșia boierilor Cantacuzini și a Sturzeștilor, de pe Valea Bistricioarei, unde au căpătat învoire să se așeze și să-și dureze case și acareturi. Dar pentru că din Ardeal fugiseră tocmai din dorința de a fi liberi și de a apăra credința în care s-au născut, n-au putut sta prea mult fără să aibă un lăcaș în care să se roage lui Dumnezeu.
Meșteri pricepuți în ale lemnului, ardelenii au ridicat, pe un platou împrejmuit de culmile Grințieșului, Mărului, Frasinului și Teascului, o miniaturală biserică, pe care au pus-o sub oblăduirea tuturor sfinților. „Din pomelnicul ctitorilor, ce se păstrează în altar, am aflat că lăcașul a fost ridicat în 1793-1794 de meșterii lemnari ardeleni care se stabiliseră deja aici”, explică părintele Dumitru Pintilie, parohul de la Grințieșul Mare.
Lăcașul a servit drept biserică de parohie întregii așezări vreme de mai bine de două sute de ani. Abia în 2005 au fost începute lucrările la o biserică nouă, de zid, însă slujbe se mai țin și astăzi în biserica veche a satului. „Din 2001 funcționează ca parohie a localității Grințieșul Mare. De fapt, aici sunt originile parohiei Grințieș”, spune părintele, în timp ce intrăm în bisericuță.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn din Grințieșul Mare este construită din bârne de lemn cioplite în patru colțuri și așezate pe temelie de piatră de râu. Din păcate, frumusețea bârnelor este ascunsă astăzi de scândura cu care sunt căptușiți pereții atât la exterior, cât și la interior. „Potrivit înscrisurilor păstrate în parohie, în anul 1892 bârnele au fost blănite cu scândură pentru a proteja lemnul, dar și pentru a feri interiorul de frig, umezeală sau curent. Se presupune că tot atunci a fost adăugat și pridvorul, deși eu tind să cred că este construit odată cu biserica, dat fiind că altă intrare nu a existat”, consideră pr. Pintilie.
Lăcașul este acoperit cu draniță, iar deasupra pridvorului se află un turn-clopotniță. Stilul arhitectural al întregii construcții este simplu, popular, vădind însă o anumită pricepere și precizie în lucrul cu lemnul. „În urmă cu douăzeci de ani s-a schimbat dranița de pe acoperiș, care, cât de curând, va trebui din nou înlocuită. De-a lungul istoriei sale nu se cunosc lucrări ample de renovare sau de restaurare, dar avem norocul că se păstrează foarte bine”, spune parohul de la Grințieș.
Într-adevăr, bisericuța, deși niciodată nu a fost supusă unui proces complet de restaurare, se păstrează foarte bine. Arhitectura simplă, starea sa bună de conservare, precum și pitorescul locului în care a fost ridicată sunt doar câteva dintre argumentele pentru care ar merita vizitată de turiștii care trec prin zona Ceahlău-Bicaz. Mai ales că în viitorul apropiat, în curtea largă a acestui lăcaș de lemn, parohul locului intenționează să aducă cea mai veche casă din sat, construită tot din bârne de brad, pentru a o transforma într-un muzeu al satului.
Tezaurul din interior
Valoarea lăcașului este dată însă de bogatul inventar iconografic și de carte bisericească ce se găsește la interior. Iar catapeteasma e poate expresia cea mai de preț a valorii sale de netăgăduit. Intru și o admir cu nesaț. Pictura, realizată chiar în anul ridicării bisericii, la 1793, este de o forță de expresie uluitoare, însă din păcate registrele de sus sunt destul de înnegrite, semn că este nevoie de o curățare a icoanelor. „Nu a fost niciodată restaurată. Din fericire nu are cari, dar este un pic încercată din cauza fumului de la lumânări. Am vrea să o vadă un specialist și eventual să o restaurăm”, spune parohul.
Potrivit unei inscripții lăsate chiar de autor pe una dintre icoane, pictura catapetesmei aparține Zugravului Teodosie un pictor renumit la sfârșitul secolului XVIII pe Valea Bistricioarei. De o frumusețe și o expresivitate cu totul aparte sunt și icoanele împărătești, cea a Mântuitorului și cea a Maicii Domnului, icoana hramului – Duminica Tuturor Sfinților – și cea a Sfântului Ierarh Nicolae. Toate icoanele catapetesmei sunt realizate în ulei, pe lemn.
De numele lui Teodosie Zugravul se leagă și Epitaful datat la sfârșit de secol XVIII, precum și pomelnicul ctitorilor, pictat pe lemn de paltin, păstrat în altar și datat la 1794.
Icoanele ușilor diaconești datează de la 1835.
Interiorul se remarcă și printr-un sistem de boltire deosebit, bolțile fiind alcătuite din calote sferice. De asemenea, se păstrează stranele originale, măiestrit decorate cu motive solare și vegetale.
Peretele despărțitor este căptușit cu scândură și permite trecerea din pronaos în naos printr-o arcadă.
Printre cărțile de cult păstrate se numără Cazania tipărită la Râmnic în 1781 și Liturghierul din 1794, Evanghelistarul din 1826, un Liturghier din 1860 și un Octoih din 1912.
Multe dintre cărțile bisericești și icoanele vechi ce au aparținut bisericii de lemn de la Grințieșul Mare se află acum în inventarele muzeelor mănăstirilor Văratec și Secu.
Grințieș, satul de pe graniță
Grințieșul Mare este unul dintre satele componente ale comunei Grințieș ce este străbătută de drumul ce duce spre Bicaz – Piatra Neamț – Bacău. Situată în Munții Neamțului, localitatea se află în apropierea unor destinații turistice extrem de vizitate: Ceahlăul cu împrejurimile, zona Bicaz, zona Tulgheș din Transilvania.
Se spune că numele localității ar proveni de la denumirea germană a termenului graniță – Die Grantze, Grințieș aflându-se la numai 10 kilometri de granița ce despărțea altădată Imperiul Habsburgic de Moldova. Potrivit documentelor istorice, în 1792 Imperiul Habsburgic și-a împins granița „dincolo de cumpăna apelor”, în Moldova, în vestul comunei Grințieș fiind instituite pichete de grăniceri și vamă.
Satul Grințieșul Mare a fost pomenit pentru prima dată chiar în pomelnicul ctitorilor bisericii de lemn, întocmit de pictorul Teodosie Zugravul. „E un loc mai retras, dar foarte frumos, însă turiști nu prea avem. Probabil și pentru că nu suntem chiar la stradă. Majoritatea caselor din Grințieșul Mare sunt adunate aici, în jurul bisericii de lemn. Ceva mai încolo casele se răresc. Pe partea stângă a versanților, din decembrie până în februarie nu mai ajunge soarele”, spune pr. Dumitru Pintilie. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 11 decembrie 2012, semnat de Otilia Bălinișteanu)
