În tradiția ortodoxă cultul divin public, prin frumusețea ceremoniilor, bogăția doctrinară și semnificația lui mistico-simbolică, susține permanent legătura credincioșilor cu Dumnezeu, într-o continuă revărsare de binecuvântare și de har. Centrul cultului divin, în jurul căruia gravitează toate celelalte slujbe, îl constituie Sfânta Liturghie. Astăzi, o parte dintre semenii noștri, care sunt botezați și care se declară cu bucurie creștini, nu consacră timp suficient pentru participarea la slujbele bisericii, în general, și pentru Sfânta Litughie, în special, și, în acest fel, nu cunosc și nu primesc binefacerile Sfintei Liturghii, lipsindu-se de mari daruri, care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva.
I. Pregătirea aperceptivă
Sfânta Liturghie, cea mai veche slujbă a cultului creștin, a fost întemeiată de Mântuitorul Însuși la Cina cea de Taină, binecuvântând pâinea și vinul, zicând: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor… Beți dintru acesta toți, Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28). Dacă la început a fost săvârșită sub diverse forme și denumiri, precum frângerea pâinii, Cina Domnului, binecuvântare, paharul binecuvântării, paharul Domnului, Sfânta Liturghie a fost expresia vieții de cult în Biserica primară (Fapte 2, 42-46). Sfânta Liturghie este lucrarea în care, în chip real, primim pe Hristos sub forma pâinii și a vinului sfințite.
II. Anunțarea temei
Astăzi am ales să vorbim despre prezența lui Hristos în mijlocul nostru prin intermediul Sfintei Liturghii.
III. Tratarea
Sfânta Liturghie a constituit și constituie mijlocul de comuniune cu Mântuitorul Hristos. De aici reiese strânsa legătură cu istoria sfântă a vieții și lucrării Mântuitorului. Ea reproduce și actualizează în chip deplin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, care este centrul activității Sale de răscumpărare. Între jertfa Mântuitorului de pe Cruce și jertfa de pe altar este o adevărată identitate; este una și aceeași, căci și una, și cealaltă sunt săvârșite de Mântuitorul, materia ei este aceeași (Trupul și Sângele Mântuitorului), iar primitorul este Dumnezeu în Treime. Deși este una și aceeași cu jertfa de pe Golgota, jertfa euharistică se deosebește prin faptul că ea este nesângeroasă, având înfățișarea văzută a pâinii și a vinului. Ea nu este un nou act de jertfire fizică și dureroasă a lui Hristos, întrucât Hristos, odată înviat, nu mai moare. Actul, momentul în care se întâlnesc cele două jertfe, se identifică și se contopesc într-una singură, este prefacerea în Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului.
În slujba Sfintei Liturghii distingem două acte sau momente principale deosebite, în strânsă legătură unul cu altul. Pe de o parte, este jertfa prin care se sfințesc darurile, iar pe de altă parte, taina prin care se sfințesc credincioșii, prin împărtășirea efectelor jertfei.
Sfânta Liturghie și Jertfa Euharistică sunt o formă de prelungire în timp, de actualizare sau de perpetuare în mijlocul nostru a prezenței lui Hristos, Cel jertfit odată pentru totdeauna, reprezintă multiplicarea în timp și spațiu a jertfei Lui și prilej de aplicare personală a roadelor jertfei. Prin aceasta, ea devine spațiul consacrat în care Mântuitorul se află veșnic împreună cu noi și prin care își împlinește făgăduința făcută ucenicilor: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).
Cu toate aceste precizări, nu dorim să nu amintim, succint, desigur, că prezența Mântuitorului Hristos în cadrul Sfintei Liturghii ne este indicată (relevată) în mai multe momente ale ei. Iată câteva dintre ele:
a) Fericirile, desprinse din Predica de pe Munte, reprezintăînceputul lucrării publice a Mântuitorului și arată căile de intrare în Împărăția cerurilor;
b) Vohodul Mic simbolizează epifania Domnului în lume (botezarea în Iordan și începerea propovăduirii);
c) Sfânta Evanghelie, care cuprinde viața și faptele Lui pe pământ, Îl întruchipează pe Însuși Mântuitorul Hristos. De aceea se și cântă „Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos†¦”;
d) Lumânarea purtată înaintea Evangheliei simbolizează lumina spirituală adusă de Mântuitorul;
e) Citirea Evangheliei închipuie arătarea deplină a Mântuitorului în lume; prin glasul slujitorului ne grăiește Însuși Iisus Hristos. Nu întâmplător se cântă „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!”, prin cântare adresându-ne direct Domnului Însuși;
f) Vohodul Mare are o dublă semnificație: ultimul drum făcut de Domnul înainte de Patima și moartea Sa, din Betania la Ierusalim; alaiul funebru de la răstignirea la îngroparea Domnului. Sfântul Disc simbolizează patul (năsălia) pe care a fost purtat Trupul Său, după coborârea de pe Cruce. În același context, Proscomidiarul simbolizează locul răstignirii, Altarul și Sfânta Masă – grădina în care era săpat mormântul, în timp ce Sfântul Antimis simbolizează mormântul Domnului;
g) Sărutarea păcii (a împăcării, a dragostei) este manifestarea frățietății între preoți și, totodată, mărturisirea prezenței lui Hristos: „Hristos în mijlocul nostru. Este și va fi. Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
Părintele Dumitru Stăniloae evidenția rolul de Mijlocitor al Mântuitorului în Sfânta Liturghie, zicând: „Însuși Hristos Se roagă în preot pentru credincioși, Se adresează lor, adună rugăciunile și darurile poporului, unindu-le cu ale Sale. Hristos învață, prin preot, în Evanghelie, preface darurile credincioșilor în Trupul și Sângele Său, îi unește pe credincioși cu Sine în Sfânta Împărtășanie pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sfânt Tatălui”.
IV. Recapitulăm prin intermediul întrebărilor ideile de referință: De ce Sfânta Liturghie, slujba jertfei creștine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele Bisericii noastre? Cum se face prezent Mântuitorului în Sfânta Liturghie?
V. Asociem prezența și sălășluirea reală a lui Hristos în Sfânta Liturghie cu prezența și sălășluirea Sa în cadrul Sfintelor Taine ale Bisericii noastre.
VI. Generalizarea
„Nu există altceva mai de folos nouă și mai iubit de Dumnezeu ca Jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui, a Mântuitorului, și înnoirea oamenilor și părtășie a Lui cu noi. Deci, mai presus decât toată rugăciunea și lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea și de cele mai multe ori în zilele vieții noastre pe ea s-o săvârșim” (Sfântul Simeon al Tesalonicului).
VII. Aplicarea
Participarea la Sfânta Liturghie și la viața liturgică a Bisericii este semnul creștinătății noastre și expresia apartenenței la Biserică. Vom putea avea o participare reală, conștientă și luminată, asemenea primilor creștini, doar în măsura în care vom pătrunde în sensul, scopul și rostul ei în viața noastră. Pentru unii dintre noi participarea la Sfânta Liturghie se concretizează prin aducerea darurilor de pâine și de vin, prin oferirea răspunsurilor liturgice, pentru alții prin împărtășirea frecventă cu Sfintele Taine, prin promovarea rugăciunii comune a Bisericii, prin primirea Cuvântului dumnezeiesc etc. Orice motiv invocat de a nu participa la Sfânta Liturghie este o încercare de a-L evita pe Hristos, de a te feri de Hristos, căci El este prezent, unit cu toți în Euharistie.
Bibliografie orientativă:
1. Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica specială pentru institutele teologice, ediția a II-a, Ed. Inst. Biblic, București, 1985;
2. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, ediția a II-a, Ed. Inst. Biblic, București, 2004;
3. Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Ed. Inst. Biblic, București, 2005;
4. Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, ediția a II-a, Ed. Inst. Biblic, București, 1998.
(Articol realizat de Pr. drd. Sorin Lungoci și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 22 decembrie 2012)
