Să te afli la trecerea dintre ani într-o biserică cum e cea a Mănăstirii Putna e o adevărată binecuvântare. Slujbe impresionante, mulți pelerini, majoritatea tineri. Am rămas acolo trei zile. La plecare, am reușit să vorbesc puțin cu starețul Putnei. Cuvântul și purtarea arhimandritului Melchisedec, conducătorul lavrei ștefaniene, mi-au arătat că fiecare are de transmis celui de lângă el ceva, iar acel ceva nu este decât dragostea care vine din Dumnezeu, cu care noi ne hrănim, ne adăpăm și pe care trebuie să o dăm mai departe.
Părinte arhimandrit, s-au împlinit de curând 20 de ani de când ați fost ales pe scaunul stăreției de la Putna. Cum ați ajuns aici? Aici însemnând Putna, dar și borna cu numărul 20.
După ce am terminat Facultatea de Teologie din București, în 1989, am plecat spre mănăstire și am ales Putna. Aici, sub blândul păstor Iachint, se mai adunaseră vreo patru-cinci părinți cu studii teologice. Erau părintele Tudor Pavlo, părintele Teofilact Ciobâcă – trecuți la Domnul amândoi, părintele Pantelimon Aioanei, părintele Calinic Dumitriu, actualul Episcop-vicar de la Iași, părintele Antonie Știrban, părintele Vartolomeu Chira – starețul de la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou din Suceava”. Blândețea părintelui stareț Iachint și bunătatea lui m-au atras, așa încât am rămas aici, la Putna, din 12 august 1989. Iar la 7 decembrie 1992 am fost instalat ca stareț al mănăstirii, după ce, desigur, cu câteva zile înainte a avut loc alegerea de stareț. Dintre primii trei candidați care au avut cele mai multe voturi, IPS Arhiepiscop Pimen m-a numit pe mine.
S-au împlinit anul trecut, la 7 decembrie, 20 de ani de stăreție, un număr frumos, unii spun cu multe realizări. Dar este un cuvânt la Părinți care spune așa: „Știu eu, din cât am făcut, cât este plăcut înaintea lui Dumnezeu?” De multe ori, noi, ca oameni, punem accentul pe cele materiale, pe cele care se văd, pe cele palpabile, dar nu le știm pe cele duhovnicești, nu știm cât sunt de plăcute toate acestea înaintea lui Dumnezeu. De aceea, am socotit că, dacă s-a făcut ceva bun, a fost din mila și din bunătatea lui Dumnezeu și din lucrarea Lui întru noi, iar celelalte, greșelile, căci s-au făcut și greșeli, sunt convins, am mai supărat poate pe unul, poate pe altul, acelea sunt din neatenția și din nelucrarea mea lăuntrică.
Chipuri de viețuire înaltă
Care au fost Părinții care v-au marcat cel mai mult viața și v-au fost mai dragi?
Aici este mult de vorbit. Chiar astăzi, la pomenirea Sfântului Serafim de Sarov, citind dimineața, înainte de a merge la biserică, un fragment din viața Sfântului Serafim, mi-am amintit de întâlnirea mea cu părintele Paisie Olaru, pe când acesta era sus la Schitul Sihla – se întâmpla în toamna lui 1979. Atunci când am intrat în chilia lui, în jurul său era o pace atât de adâncă, încât pur și simplu m-am simțit copleșit. Chipul blând și smerit al părintelui Paisie m-a marcat, m-a mișcat și mi-am dat seama că sunt în prezența harului Duhului Sfânt. Peste ani aveam să-mi aduc aminte cu bucurie acest moment al întâlnirii cu părintele Paisie, cu bunătatea și cu blândețea lui, cu dragostea lui fără margini.
Un alt părinte cu chipul blând și smerit a fost părintele Sofian Boghiu, pe care l-am avut duhovnic în timpul anilor de facultate, din 1985 până în 1989. Și după aceea l-am mai cercetat, iar după trecerea la Domnul a părintelui stareț Iachint l-am mai cercetat și ca stareț al Putnei.
Părintele Cleopa, prin verticalitatea și demnitatea pe care le avea, dar totodată și prin bunătatea sa, prin cuvântul răspicat pe care l-a avut din adânc, venit de la Părinți, din lucrarea lăuntrică pe care o avea, dobândise o anumită clarviziune a lucrurilor. Pe lângă acești părinți, nu în ultimul rând, ci pentru că este ultimul care a trecut la Domnul, părintele Arsenie Papacioc, cel care a dat și mai multă frumusețe vieții duhovnicești. El a fost acela care a pus accentul mai mult pe trăirea prezenței lui Dumnezeu.
Lor li se adaugă, desigur, părintele Iachint Unciuleac, care mi-a fost stareț și care m-a primit în mănăstire la 12 august 1989 după toată rânduiala călugărească, spovedindu-mă în același moment când am ajuns și a doua zi împărtășindu-mă. Atunci mi-a spus doar atât: „Frate Mihai, la drumul acesta plecăm doar cu Hristos și cu Hristos călătorim”. El a avut un cuvânt de spus și în 1992, când IPS Arhiepiscop Pimen mi-a încredințat ascultarea de stareț. Părintele Iachint mi-a fost povățuitor și duhovnic până la cea din urmă suflare a sa. Dacă ceilalți părinți au avut blândețe, verticalitate, demnitate, părintele Iachint s-a remarcat ca stareț printr-o răbdare fără margini.
Pe acești părinți a rânduit bunul Dumnezeu să-i întâlnesc în viață și chipul lor blând mi-a adus aminte de Părinții Patericului, de părinții de altădată. Astăzi, când ei au plecat și parcă nu mai avem îndrumători, povățuitori, ne aducem aminte de ei cu recunoștință și cu mulțumire că ni i-a dat Preabunul Dumnezeu măcar ca să-i vedem, să-i cunoaștem. Iar vederea și cunoașterea lor ne pun în legătură cu Părintele Ceresc, căci sunt convins că ei dincolo se roagă pentru noi, mijlocesc pentru noi, ca și noi să putem depăși ispitele și încercările acestei vieți, căci fără de ispite și încercări suntem uitați de Dumnezeu.
Desigur, au avut o influență și profesorii din seminar. Cu drag îmi amintesc de părintele Mihai Vizitiu, de părintele profesor Hanibal Panțîru de la Seminarul de la Neamț, de părintele Constantin Cojocaru de la Lunca, de părintele Constantin Mosor, care, prin verticalitatea lor, prin demnitatea lor, prin dorința lor de a ne forma pe noi buni slujitori ai Bisericii, au așezat înlăuntrul nostru acea dorință de a-L sluji cu adevărat pe Mântuitorul Hristos.
Că m-am ridicat sau nu m-am ridicat în înălțimea lor, aceasta nu-mi este dat mie să judec. Eu constat, și vă spun sincer, răspicat, că nu m-am ridicat la înălțimea acestor părinți pe care i-am cunoscut. Ei rămân modelele pe care le-am avut și pe care le am și acum pentru viața mea duhovnicească. Mă străduiesc să le ating. Mă străduiesc să ating aceste modele, căci altfel, dacă nu tindem mereu spre Dumnezeu, pentru a ajunge modelele pe care le avem în viață, ne plafonăm.
Ce gust are viața petrecută între zidurile unei mănăstiri? În cazul sfinției voastre, Putna?
Probabil mă întrebați ca stareț, pentru că cea mai mare parte a vieții mele din monahism am petrecut-o ca stareț. Aș zice că viața în mănăstire pentru mine a fost grijă și purtare de grijă față de ceea ce Dumnezeu mi-a dat, față de moștenirea primită, căci am primit o moștenire culturală, spirituală, un simțământ patriotic, dorința înaintașilor de a păstra și de a da celor care vin după noi făgașul, linia pe care ei trebuie să meargă. Cred că acesta este cuvântul: o părintească purtare de grijă, aceasta m-a frământat și mă frământă întotdeauna; m-a frământat de la început cum să fac pentru a fi bine înaintea lui Dumnezeu atât obștea mică a acestei mănăstiri, cât și obștea mare a Mănăstirii Putna, și aici îi includ pe toți aceia care vin și își pleacă genunchii la mormântul Măriei Sale și în fața icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni. Cum să-i îndrum, cum să-i primesc și să le dau cuvânt care zidește, cuvânt care vine de la Dumnezeu, cuvânt care vine de la Părinți, să le insuflu dragostea de neam și de țară, dragostea față de valorile noastre creștine, față de tot ceea ce este bun și sfânt.
Pentru a avea monahi buni, e nevoie de stareți buni
Ca stareț, care ar fi răspunsul la întrebarea cum se formează un monah? Părintele Cleopa mărturisea, privind lucrările bisericii celei mari de la Sihăstria, că mai ușor se construiește o biserică de zid decât se formează un monah. Unde sunt dificultățile?
Dificultățile cele mari în formarea unui monah se întâlnesc la noi, stareții. Pentru că noi, stareții, nu avem răbdarea necesară, răbdarea și discernământul de care este atâta nevoie în ziua de astăzi. Pentru formarea unui monah, mai întâi de toate avem nevoie de stareți răbdători, cu discernământ duhovnicesc, prin care monahul să cunoască firea lucrurilor. Dacă un stareț întrunește aceste condiții, atunci ușor îl poate forma pe un călugăr. Dar dacă el nu are răbdare cu ucenicul și dacă la ucenic nu este ascultare deplină și tăierea voii, atunci este greu. De aceea a spus părintele Cleopa că mai ușor construiești o biserică, o catedrală decât să formezi un monah. Tocmai pentru că aici este de lucru cu partea spirituală, cu sufletul omului pe care trebuie să-l formezi. A forma pe cineva nu este un lucru la îndemâna oricui. Sunt puțini secerători, secerișul este mult, dar puțini sunt secerătorii, spune Mântuitorul Hristos. Ei bine, în secerători îi văd pe acei părinți, pe acei clerici care cunosc firea lucrurilor, acei părinți harismatici, adică purtători de duh, care au înlăuntrul lor Duhul Sfânt și care lucrează așa cum le dictează El – ca să ne amintim de Sfântul Serafim, pe care îl pomenim astăzi. De aceea, când un ucenic merge să ia cuvânt de la părintele său, este bine ca înainte să se roage, cum spunea frumos părintele Rafail Noica: „Doamne, dă-i cuvânt părintelui meu și deschide-mi inima ca să primesc cuvântul lui ca de la Tine”. Ei bine, când este această lucrare frumoasă atât în interiorul ucenicului, cât și în interiorul starețului, atunci este ușor de format un călugăr. Dar dacă nu este răbdare și clarviziune din partea starețului, și dacă nu este ascultare deplină și alergare la țintă din partea ucenicului, atunci apar dificultăți.
Cum pot rosti rugăciunea minții mirenii? Toți Părinții Bisericii îndeamnă ca această rugăciune să se practice sub îndrumarea duhovnicului. Dacă nici duhovnicul nu cunoaște acest meșteșug, ce este de făcut?
Rugăciunea lui Iisus este bine să o spunem cu toții, dar să nu o lucrăm cu scopul de a dobândi rugăciunea neîncetată, ci scopul rugăciunii trebuie să fie unul singur: iertarea păcatelor și preamărirea numelui lui Dumnezeu. Dacă eu rostesc rugăciunea lui Iisus, să o fac în chip smerit, să pun accentul pe păcătoșenia mea când cer „miluiește-mă pe mine, păcătosul”, și când am zis lucrul acesta să cred că eu sunt cel mai păcătos. Frumos cugeta părintele Sofian Boghiu când era torturat în temniță de potrivnicii lui, de potrivnicii adevărului: „Aceștia se comportă astfel din cauza păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îi influențez negativ pe ei și ei se comportă așa din cauza păcatelor mele”. Aceasta este cugetarea cea mai smerită. Smerita cugetare, așa cum ne învață Părinții și cum ne putem da bine seama, este un dar de la Dumnezeu pe care omul îl dobândește în lupta sa pentru a căpăta smerenia. Omul trebuie să se lupte să câștige smerenia; pe ea o cerem și în rugăciunea de dimineață, în care găsim cererea pentru ceasurile zilei: „Doamne, dă-mi smerenie, ascultare, blândețe…” Dacă-I cerem lui Dumnezeu sincer, Dumnezeu ne dă, și când dă, nu mai ia înapoi. Numai că noi nu știm să păstrăm. Rugăciunea să o rostim cu toții, dar numai cu scopul de a obține iertarea păcatelor și de a slăvi numele lui Dumnezeu. Pentru că Hristos Domnul a spus că vor veni ispite și încercări, dar și că tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui. Chemând numele Lui, așa ne vom mântui.
Dacă nu găsești un preot ca să te îndrume, dacă nu ai găsit încă un povățuitor, mai caută-l. Sunt convins că Dumnezeu ți-l va scoate în cale. Dacă omul Îl caută sincer pe Dumnezeu, Dumnezeu îi dă instrumentele prin care el să se formeze și să se așeze în mângâierea Dumnezeului celui Preasfânt. Pentru că mâna lui Dumnezeu este deschisă spre cel care tinde către El. Mâna lui Dumnezeu este deschisă și brațele Lui îmbrățișează pe oricine se predă Lui, și Dumnezeu îi va da și duhovnic, și părinte, și îndrumător, și tot ceea ce are nevoie. Cu o singură condiție: să caute sincer, și nu iscoditor.
Pe ce se întemeiază relația părinte – fiu duhovnicesc?
Pe răbdare și pe discernământ din partea părintelui, și pe ascultare și sinceritate din partea fiului. Aș adăuga, pentru fiul duhovnicesc, și statornicie. Statornicia este necesară pentru toți: și pentru părinți, și pentru fiul duhovnicesc. Statornicia în bine; nu astăzi să vrei binele, iar mâine să vrei răul. Părintele stareț Iachint avea o vorbă: să rămâi constant, vertical, demn în statura pe care o ai. Fiecare dintre noi are o chemare și în chemarea aceasta să te așezi și să lucrezi, căci Dumnezeu a avut un gând și are o lucrare de îndeplinit cu fiecare dintre noi. Nu ne-am născut întâmplător, nu ne-am născut oricum în lumea aceasta, numai dintr-o întâlnire pătimașă dintre tată și mamă, ci Dumnezeu a fost acela care a dat sufletul. Când a dat sufletul, Dumnezeu a avut un gând și apoi are o lucrare de îndeplinit în lume cu acel suflet. Eu trebuie să fiu conștient de această lucrare a lui Dumnezeu. De fapt, nu e nimic altceva decât împlinirea cuvântului din „Tatăl nostru”: „Facă-se voia Ta”. „Fie voia Ta, Doamne, întru mine”. Când m-am pus la dispoziția lui Dumnezeu, m-am așezat în palma lui Dumnezeu, iar El lucrează și astfel eu mă așez în lucrarea lui Dumnezeu, mă așez acolo unde trebuie să fiu, acolo unde am fost chemat să-mi găsesc scopul, menirea mea, talantul, și atunci este bine.
Uitarea istoriei neamului ne duce la marginea prăpastiei
Dacă ați face o radiografie a sufletului românului la ora aceasta, cum l-ați surprinde?
E greu de spus, fiindcă trebuie să nu criticăm, să nu vorbim de rău, dar să ne vedem adevărata față. Avem și români buni, români care-și iubesc valorile, români care sunt conștienți că neamul și țara parcă se clatină și nu mai stau pe pilonii cei tari ai credinței, pe adevăr, pe dreptate și pe muncă. Cred că dacă acești piloni tari stau la temelia societății și dacă ne cunoaștem istoria, atunci neamul stă bine. Și românul se așază în valorile lui. Dar dacă lipsesc acești piloni, dacă punem în locul adevărului minciuna, în loc de interesul național punem interesul de grup și de buzunar, și în loc de muncă umblăm cu viclenii și pe lângă toate acestea uităm de istoria neamului, de strămoșii noștri, de modelele mari pe care le-am avut, atunci vom avea parte numai de rău, atunci vom fi mereu pe muchie de cuțit și la margine de prăpastie.
Părintele Sofian spunea că omul are demnitate și este unitate în interiorul lui, între cuvânt și faptă, atât timp cât este unitate între minte și inimă. Dacă nu vom reuși să facem unitate între minte și inimă, adică ce gândim să și facem, și aceasta numai în Dumnezeu și numai cu Hristos, nu ne putem numi oameni. Oameni cu adevărat. Nu ești om dacă nu-L ai pe Hristos cu tine. „Dacă nu trăiește înlăuntrul tău Hristos, nu poți înțelege corect lucrurile în viață. Inima să-ți bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos! Numai atunci ești om adevărat”, spune părintele Sofronie Saharov.
Nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca românul, cel de azi, dar și cel de mâine, să se așeze în propria matcă și să vadă că fără aceste valori nu poți merge mai departe nici ca neam, nici ca țară. Nădăjduim, privind la strămoși și având valorile acestea, că vom viețui ca neam și ca țară așa cum se cuvine. Căci un neam dăinuiește numai prin cunoașterea rădăcinilor și prin urmarea modelelor bune. Fără această cunoaștere este greu să mergem mai departe. (Interviu realizat de Augustin Păunoiu și publicat în „Lumina de Duminică” din data de 20 ianuarie 2013)
