Cea de-a doua jumătate a primului secol și începutul celui de-al II-lea secol au cuprins trei persecuții majore împotriva creștinilor. Împărații responsabili de masacrele îndreptate împotriva creștinilor au fost Nero (54-68), Domițian (81-96) și Traian (98-117). Vom analiza în cursul acestui articol principalele măsuri promulgate de aceștia și felul cum s-au repercutat legile lor crude și nedrepte asupra comunităților creștine.
Nero (54-68) a fost, dincolo de toate defectele sale evidente, un om cultivat, cu profunde înclinații artistice. Informațiile istorice ni-l prezintă drept un bun muzician și pictor. Cu toate acestea, creșterea și educarea sa într-un mediu depravat, alături de o mamă (Agrippina) însetată de putere și renumită pentru cruzimea ei, au lăsat urme adânci asupra psihicului său labil. Nero a fost un împărat crud care a împins pasiunea sa artistică până la nebunie. Se știe că el a fost cel care a dat foc în mod conștient Romei, punând apoi incendiul pe seama creștinilor. În momentul incendierii Romei, Nero și-a luat harpa și a cântat poemul „Cucerirea Troiei”. Pur și simplu dorea să vadă și să simtă cum este ca un stat important să cadă pradă cuceririi de către un altul. Incendierea Romei și moartea a mii de oameni au apărut din cauza unei demențe „artistice”. Prin urmare, pentru a-și ascunde implicarea, Nero avea nevoie de un țap ispășitor. Folosindu-se de un șiretlic, el a pus dezastrul pe seama creștinilor, grăbindu-se să captureze cât mai mulți și
să-i ucidă în public. Autori antici păgâni, precum Tacitus, ne-au dezvăluit că persecuția a fost de o cruzime înspăimântătoare. Se pare că marginile unuia dintre drumurile principale din Roma au fost înțesate de cruci cu creștini răstigniți, cărora li se dădea apoi foc pentru a arde noaptea. Imaginile de acest gen au cutremurat fără îndoială și cetățenii păgâni ai capitalei imperiale. Tot în timpul domniei lui Nero au fost martirizați Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Scriitorul bisericesc Lactanțiu afirma următoarele: „Nero era deja împărat când Petru a sosit la Roma; (Petru), săvârșind unele minuni pe care le făcea prin puterea dată de Dumnezeu, i-a convertit pe mulți la dreptate și I-a înălțat lui Dumnezeu un templu de neclintit în credință. Fiind înștiințat despre acestea, de îndată ce a aflat că nu numai la Roma, ci peste tot, zilnic, o mare mulțime renunța la cultul idolilor și, blestemând vechea credință, trecea la noua religie, și fiindcă era un tiran blestemat și ticălos, Nero s-a apucat să dărâme templul divin și să nimicească dreptatea: fiind primul dintre persecutorii slujitorilor lui Dumnezeu, l-a răstignit pe Petru și l-a omorât pe Pavel” (Lactanțiu, „Despre morțile persecutorilor”, 2, 6-7). De asemenea, pe seama lui Nero a fost pus și un așa-numit decret de interzicere a creștinismului. Formula-cheie a acestuia era „non licet esse vos” – „nu vă este permis să existați”, iar decretul este amintit de Tertullian sub denumirea de „Institutum Neronianum” („Apologeticum” II, 4). Este dificil de spus dacă acest act a existat cu adevărat sau nu.
Persecuția lui Domițian
Eusebiu de Cezareea ne spune următoarele despre persecuția lui Domițian: „Întrucât și-a arătat cruzimea față de mulți, prin aceea că a ucis fără motiv întemeiat un mare număr de nobili și de oameni de vază din Roma, iar pe foarte mulți i-a trimis în surghiun dincolo de graniță, confiscându-le averile, împăratul Domițian s-a dovedit adevărat urmaș al lui Nero prin ura și prin lupta pe care a dus-o împotriva lui Dumnezeu, căci a fost cel de-al doilea dintre cei care au pus la cale prigoana împotriva noastră, pe când lui Vespasian, tatălui său, nicicând nu i-a trecut prin gând ceva rău împotriva noastră” (Eusebiu de Cezareea, „Istoria Bisericească”, III, XVII, 1 în: PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1987, p. 118). Ceea ce nu regăsim însă, sub nici o formă, la Domițian este un decret de persecuție. De fapt, Domițian a fost deranjat de faptul că creștinii au refuzat să plătească impozitul perceput de romani asupra iudeilor, afirmând că ei nu aparțin acestui popor (vezi pr. I. Rămureanu, „Istoria Bisericească Universală”, EIBMBOR, București, 2004, p. 63). Profesorul Rămureanu afirmă însă că mânia împăratului Domițian s-a extins și asupra unor nobili romani care erau creștini, printre aceștia numărându-se vărul său Flavius Clemens și însăși soția sa, Flavia Domitilla. Istoricul creștin Lactanțiu nu ne oferă nici el amănunte mai ample despre persecuția întreprinsă de Domițian. Din informațiile prezentate, însă, se poate creiona un tablou general. Astfel, Domițian a pedepsit probabil creștinii care se sustrăgeau de la plata impozitelor din Iudeea, afirmând că ei nu sunt evrei de fapt, și apoi, iritat de rezistența dârză a acestora, a pedepsit și unii creștini din Roma, mergând până la membrii familiei sale.
Rescriptul lui Traian
Vom începe aici analizarea corespondenței dintre guvernatorul din Bitinia Plinius cel Tânăr și împăratul Traian, analiză care se va încheia în articolul următor. În jurul anilor 111-113, Plinius i-a adresat o epistolă interesantă împăratului Traian în care detaliază modul cum a încercat să îi judece și să îi pedepsească pe creștini. În ceea ce privește modalitatea de judecată, Plinius afirmă următoarele: „N-am fost niciodată de față la anchetele creștinilor. De aceea nu știu ce anume și până unde anume sunt de obicei pedepsiți sau cercetați. Și nu puțin am șovăit dacă să fac vreo deosebire a vârstelor și dacă cei plăpânzi nu trebuie cumva tratați diferit de cei în putere, dacă să li se dea iertare în caz de căință, dacă nu cumva celui ce a fost creștin nu-i folosește la nimic că a încetat, dacă trebuie pedepsit însuși numele de creștin, chiar dacă lipsesc ticăloșiile sau dacă trebuie pedepsite doar ticăloșiile legate de acest nume” (Caius Plinius, Epistola X, 96, în: „Canonul Ortodoxiei”, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 361). Plinius cel Tânăr se declară puțin contrariat de modalitatea de judecată a creștinilor și cere sfatul împăratului Traian. Bulversarea autorităților din vremea respectivă este cât se poate de clară. „Crimele” creștinilor nu erau cunoscute în afara numelui pe care aceștia îl mărturiseau. Așadar, întrebarea-cheie pe care și-o pune și Plinius în mod indirect este dacă a fi creștin este o încălcare a legii prin sine sau dacă trebuie pedepsiți numai acei creștini care au săvârșit și fărădelegi semnificative. Însă Plinius nu a dat dovadă de înțelepciune în cele din urmă. Atunci când a început să descrie modul de judecare a cazurilor creștinilor, el a afirmat: „Între timp cu cei care mi-au fost deferiți drept creștini am urmat în felul următor: I-am întrebat dacă sunt creștini. Pe cei care mărturiseau, i-am întrebat din nou și a treia oară, amenințându-i cu moartea, iar cei care stăruiau am poruncit să fie duși la moarte. Căci orice ar fi mărturisit, nu m-am îndoit că trebuie cu siguranță să fie pedepsită încăpățânarea și îndărătnicia neplecată” (Ibidem, p. 361). Plinius i-a pedepsit pe cei care mărturiseau că sunt creștini cu toată bărbăția. Așadar, el urma ideii că numele de creștin însuși trebuie pedepsit. Însă, așa cum vom observa în materialul următor, avea foarte puține detalii cu privire la credința creștină. Prin urmare, nenumărați creștini au murit din cauza neglijenței judecătorilor romani.(Articol publicat în Ziarul Lumina din 24 ianuarie 2013)
